4 (patru)

Your time will come!
Hand of fate is moving and the finger points to you
He knocks you to your feet and so what are you gonna do?
Your tongue has frozen now you've got something to say
The piper at the gates of dawn is calling you his way.•



4 (patru)




Nu dormise deloc. Luase personal notite de la locul crimei, vorbise personal cu cei de la laborator si tot personal studiase textul scrijelit pe spatele celor doua victime. Nu muncise niciodata atat de mult la un caz. E drept, nu avea zi de zi astfel de mistere de elucidat, iar el la cei 33 de ani ai sai avea o experienta medie. Bucurestiul era un oras relativ solicitant pentru postul sau, fara indoiala. Doar ca ceea ce se intampla in momentul de fata depasea orice forma de imaginatie.
-Comy...?
Vocea tremuranda a Giuliei il trezi din visare. El ii arunca un zambet amar, o imbratisa, asezandu-si capul pe umarul ei si ofta. Ea surase.
-Poate ar trebui sa te odihnesti, rosti ea greoi.
Nu se auzi niciun raspuns, doar respiratia lui obosita. Pentru o clipa Giulia se temu ca el adormise si nu-l va mai putea trezi. Incerca sa se miste, dar Cosmin nu se clinti.
-Cred ca glumesti...scrasni ea brusc din dinti.
-Da, glumesc, vorbi Cosmin brusc, ridicandu-si privirea cu acelasi zambet intristat. Scuze, Giulia. A fost totusi distractiv sa vad ca nu stii ce sa faci.
-Ce tot spui?
-Tu...intotdeauna ai lucrurile sub control. Nimic nu te surprinde, cu nimic nu intarzii, nimic nu te prinde pe picior gresit cand ai vreo treaba de facut.
-Asta nu suna tocmai ca un compliment, i-o intoarse ea cu un zambet jenat.
-De ce? Nu e bine sa fii un control-freak?
-Baiete, nu ma lua pe mine cu engleza.
El pufni in ras si ea il imita.
-Nu sunt un control-freak, rosti ea dupa o vreme.
Cosmin se uita curios la ea, in timp ce micuta imprimanta de pe biroul ei scotea la repezeala cateva pagini.
-Ah, dar sigur ca esti. Daca ti-as cere ceva acum pentru investigatie. Hopa! In 5 minute ai fi gata.
-Asta inseamna ca sunt eficienta.
-Asta inseamna ca nu incalci reguli...probabil n-ai facut-o niciodata.
-N-as putea face chiar orice...adica...intreaba-ma ceva!...
-Ok, raportul oficial privind descoperirea de aseara...
-Top secret! Nu a fost publicat nimic in presa.
-Bingo, si credeam ca doar eu si Sebi stiam asta.
-L-am sunat pe Sebi azi-noapte.
-Hartiile pe care le-am copiat toata noaptea de pe internet?
Ea se intoarse catre imprimanta, lua un teanc de hartii si i le inmana, zambind triumfatoare.
-Cafeaua mea?
Aratatorul Giuliei tinti catre masa lui Cosmin :
-Ti-am asezat-o acolo cand visai cu ochii deschisi.
-Identitatea criminalului?
-Asta te las pe tine sa o faci, Sherlock.
-Buun. Si subcomisarul tau care-si aseaza ca un nesimtit capul pe umarul tau?
-Il trezesti, il plesnesti sau il invelesti, zambi ea.
-Esti adorabila! exclama el cu un ton de ironie.
Ea se stramba la el.
-A fost placut sa ma conversez cu tine, adauga Cosmin.

Comisarul-sef, Radu Sebastian, intra in birou cu un chip impietrit si obosit, o saluta pe Giulia si se deplasa rapid in biroul sau:
-Comy? Imi acorzi un moment?
-Hei, cam multe momente pentru o singura noapte, raspunse subcomisarul urmandu-l agale.
-E ora patru!
-Mersi ca-mi aduci aminte ca sunt treaz de mai bine de 24 de ore. Cofeina imi curge prin vene si tu mai vrei sa si gandesc rational pentru a prinde cel mai mare criminal din istoria Romaniei.
Sebi tuna cu o voce severa:
-Roaga-te sa terminam odata cu nebunul asta.
-Eu nu trebuie sa ma rog deloc. Trebuie doar sa-l prind, raspunse Cosmin simplu.
-Asculta...trebuie sa plec...e o obligatie...mai mult din partea sotiei decat din partea gazdelor dar...
Pot sa merg sa dorm !!!
Energii ascunse incepura sa-l alimenteze pe Cosmin, care incerca acum sa-si ascunda zambetul.
-Tu mergi si odihneste-te. Eu o sa iau cu mine o parte din notitele tale. Trezeste-te cat mai devreme maine!
-De ce?!
-Ah, desigur, ofta Sebi. Am adus raportul de la laborator. De-acolo vin. Toate crimele au fost comise in timpul noptii...
Duh! Normal!
-...presimt ca asta-seara se va intampla din nou. Din cate se vede, tipul nu se poate opri.
-Asta e o gluma, nu? se baga in vorba Giulia.
Cosmin ii arunca o privire dezorientata.
-Pe maine, atunci...adauga Sebi si iesi vijelios din sectie.
-Buna gluma! striga Cosmin dupa el.
-Adica or sa mai fie si altele?!
Giulia parea tot mai agitata.
-Credeam ca ucigasul va incerca de-acum doar sa se ascunda. Nu sa continue...
-Nu stiu Giulia...ofta el.
Dar o sa am nevoie de somnul ala.

Avusese cel mai ciudat vis. Se facea ca mergea pe un coridor care tot continua sa se intunece. El parea sa zareasca o lumina in departare, dar oricat de tare ar fi alergat spre ea, nu parea sa se apropie. In jurul sau totul era negru, dens si sufocant. Pasii pareau ca ii sunt foarte scurti si fiecare parea sa-i solicite un efort imens.
Intr-un final parea ca reuseste. Parea ca ajunge. Se apropia de lumina, care nu era altceva decat un bec. Spatiul in jurul sau incepea sa se lumineze, sa capete forma. Nu recunostea locul, dar n-avea importanta. Se simtea in siguranta. Apoi brusc, o silueta intunecata uriasa paru sa se coboare asupra lui. Becul, desi la maxim doi pasi de el, se facea acum din ce in ce mai mic. Apoi pur si simplu se afla in bezna. Nu simtea respiratie, gust, miros. Era un apasator vid. Un apasator nimic.

Cand reusi sa se trezeasca, era 7 si jumatate dimineata. Avea 25 de apeluri ratate de la Sebi. Urand lumina soarelui, soneria ceasului si tot ceea ce-l facuse sa deschida ochii in acea dimineata – isi suna comisarul-sef. Cand ii auzi vocea, se grabi sa se scuze, dar seful i-o lua inainte:
-Unde naiba ai fost pana acum?! Nu conteaza...am un fel de indiciu. Pare o prostie, dar e tot ce am. Vino la sectie, acum!
Click!
Si asta numesc eu conversatie!
Cosmin casca, scotand adanc din gat un sunet de frustrare, plictiseala si nervi in acelasi timp. Ii lua enorm de mult (10 secunde) sa se ridice din pat. O jumatate de ora mai tarziu...

-...cred ca glumesti! E cea mai aiurita chestie pe care mi-o puteai pune in carca.
Cosmin incerca sa si mimeze un zambet rautacios, dar nu-i iesi. Sebi continua sa-l priveasca tacut, cu niste ochi reci, usor disperati si lipsiti de rabdare.
-Uite, continua Cosmin, lasa-ma pe mine sa ma ocup in totalitate de investigatie. O sa o iau de la zero. Am studiat hartiile alea. Stiu totul despre scrisul ala ciudat, trebuie sa gasesc o portita. Dar ceea ce vrei tu sa fac este...inutil.
O voce grava, iesita mai degraba din adancurile pamantului decat dintr-un barbat, destul de solid, precum Sebi, tuna:
-Nu avem timp de asa ceva. Trebuie sa actionam rapid. Mai avem o victima. Am trimis oameni prin tot orasul sa pandeasca zonele parasite pentru cadavre. O iau razna daca treaba asta continua. Indiciile sunt la fel de putine si de ciudate. Nu stiu cat mai pot tine presa departe de chestia asta...e singura cale pe care o vad in momentul asta. Vorbeste cu baiatul. Pare sa stie ceva...
Cosmin trase adanc aer in piept dar nimic nu-i iesi pe gura. Se plimba de cateva ori in micutul birou al lui Sebi. In mintea sa era doar un gol imens.
-Te gandesti ce imi ceri?
Replica puse capac. Comisarul-sef isi pierdu cu totul controlul:
-DU-TE ! ACUM! NU TE INTOARCE PANA NU AFLI CE SE INTAMPLA!
Cu usa biroului trantindu-se in spatele sau, Cosmin incepu sa mormaie suparat. Fu intampinat de chipul senin si dadator de speranta al Giuliei, dar parca nici macar ea nu era atat de puternica, incat sa-i inlature sentimentul acela ingrozitor. Se simtea neputincios.

Nu pot sa cred ca fac asta...
Statea in fata usii, holbandu-se la ochiul magic, asteptand parca pe cineva dinauntru sa inteleaga ca el e acolo si sa-i deschida. Mai pe scurt, pur si simplu nu dorea sa foloseasca soneria. Spera ca nimeni sa nu fie acasa, el sa plece si sa se ocupe linistit de investigatie – investigatie pe care trebuia sa recunoasca – o pierduse total de sub control.
Se gandea la toate acestea si sperand ca cele zece secunde de visare fusesera de fapt zece ore si ca in curand se va descoperi ceva important si el va fi demult plecat, departe de...
Ding, Dong!
Cumva, mana lui se miscase singura. Ca si cum ar fi avut o minte proprie, se opusese vointei sale subrezite, folosise aratatorul si apasase pe butonul soneriei. Trecuse o secunda...doua...trei. Incepea sa spere tot mai mult ca nimeni nu era acasa. Ba chiar prindea curaj. Apoi totul se narui cand putu distinge niste pasi, apropiindu-se de usa pentru a deschide. Lasa sa-i scape o injuratura, isi aranja dintr-o miscare parul si hainele si se indrepta de spate. Era pregatit...
Usa se deschise si in fata ii aparu un...pusti.
-Ah, cred ca...
Am gresit locul!
-...am nimerit unde trebuia, raspunse el desenand un zambet tamp. Salut, ma numesc Dinu Cosmin si am venit aici pentru...pentru ca domnul comisar Radu mi-a spus...ca ma poti ajuta.
Baiatul zambi stanjenit si-l invita sa intre, soptind ceva ca pentru sine. Cosmin il privi curios cum il invita apoi intr-o camera, undeva foarte aproape de intrarea in apartament. Nu i-ar fi dat mai mult de 14 ani, dar se parea ca are 16. Sau asa spusese comisarul. Fata lui era ca a unui copil si subcomisarul incerca sa-si aminteasca cum era el la varsta aceea, fara succes insa. Continua sa priveasca asupra gazdei sale. Avea un par deschis la culoare cu o tenta foarte ciudata. Parea mai deschis ca sa fie saten si mai inchis ca sa fie blond. Cosmin tinu sa reproseze ca pentru sine ca locul era prost-luminat.
Cand pasi in camera baiatului, avu un soc. Nu se asteptase deloc la asta. Era un dormitor perfect normal, care ar fi reprezentat cel mai banal elev al secolului 21. Se aseza pe un scaun, in timp ce baiatul se tranti plictisit pe pat. Tacere...Cosmin se uita la el, dar gazda se multumea sa se holbeze la tavan.
-Deci...esti foarte pasionat de muzica rock, vorbi Cosmin deodata, facandu-l pe baiat sa tresara.
Acesta incuviinta scurt din cap.
-Nu se vede, adauga subcomisarul, rotindu-si ostentativ ochii prin camera.
Baiatul chicoti. Se ridica din pat si-i arata un suport imens cu CD-uri, bine mascat langa patul sau. Cosmin se apleca si putu sa citeasca printre primele titluri...apoi observa ca erau ordonate alfabetic : Alice Cooper, Apocalyptica, Arch Enemy...Scorpions, Sepultura, Status Quo. Cand isi ridica privirea, il gasi pe pusti langa un sifonier. Deschise usa si dezvalui mai multe postere lipite stangaci pe aceasta.
-Asta vrea sa fie un fel de altar. Oricum, toate pozele, posterele si alte chestii de genul asta le tin in computer. In plus, doar pentru ca-mi place muzica rock, asta nu inseamna ca trebuie sa am scheleti agatati prin camera sau unghii date cu negru. E doar un stil muzical!
Idiot, idiot, idiot. Copilul chiar mi-a zis-o!
-Ok, spune-mi cate ceva despre tine...
-Pai...ma cheama Claudiu in primul rand si...
Idiot, idiot, idiot. Nici macar nu l-am intrebat cum il cheama.
-...am 16 ani si...altceva nu cred ca ar fi de zis. Poate cu exceptia fazei cu rock-ul.
-Da, desigur! Rock-ul. De cand iti place genul asta?
-De ceva timp...parintii mei m-au indrumat. Mi-au dat sa ascult chestii soft. Cu timpul am mai diversificat si...voila!
-Credeam ca parintii tai sunt avocati.
-Sunt. Dar nu are a face cu rock-ul. Ei iubesc Iris, Rolling Stones sau Guns N’Roses. Asa am inceput si eu...astfel incat ascult chestii clasice...de la Led Zeppelin si Pink Floyd, pana la – Metallica, Judas Priest, Manowar, Megadeth si cate ceva mai tineresc si extrem precum Moonspell, Cradle of Filth sau Therion.
Avalgamul de nume se derula rapid in capul lui Cosmin, fara sa-i spuna ceva anume. Singurul lucru pe care-l putu retinu...
-Metallica! Da. Ii stiu. Obisnuiam sa ascult ceva melodii de la ei.
-Serios? Care anume?intreba Claudiu incantat.
-Ah, pai...nu prea mai stiu nume dar...Nothing Else Matters, si ... Something Else Matters?!
Baiatul chicoti din nou, cu mai multa pofta de data aceasta.
-Da, probabil ca e foarte usor sa retii numele de Metallica. Si Nothing Else Matters este cea mai populara melodie a lor. E in regula, nu e o tragedie daca nu-ti place rock-ul.
Cosmin simti prilejul:
-Si asta ma aduce la intrebarea zilei, ce are muzica in comun cu aceste crime?
-Pai...baiatul isi duse mana in crestetul capului, scarpinandu-se, nestiind cum sa formuleze mai bine...domnu’ Radu mi-a aratat aceste versuri, care am inteles ca au fost scrise pe niste cadavre.
-Da, criminalul a lasat o...amintire.
Amandoi inghitira pentru o secunda in sec.
-In legatura cu textul, este...
Simt ca-mi explodeaza capul!
-Stiu ce este! As mai vrea doar sa stiu si ce inseamna...
Claudiu privi sceptic, uimit de brusca schimbare a tonului vocii.
-Stii deja?
-Of, da. Am cautat pe internet. Sunt niste versuri din Biblie. Dar asta nu ma ajuta cu nimic. De ce ar ucide un disperat religios niste oameni?
-Oh, dar ar avea o gramada de motive, raspunse baiatul. Religia nu este ceva de subestimat, mai ales daca poate controla mintile mai multor oameni. Acum ma lasi sa-ti arat motivul pentru care ai venit aici?
Cosmin mima din cap un – da – obosit.
-Ai spus ca textul e din Biblie. Nimic mai corect. Este mai exact un pasaj din conceptul “Numarul Bestiei” – din Cartea Revelatiilor, Noul Testament.

“Wow to you , oh Earth and Sea
For the devil sends the Beast with wrath
Because he knows the time is short

Let him who hath understanding reckon
The Number of the Beast,
For it is a human number
Its number... the 666.”

Asta e textul, continua el. Exista zeci, daca nu sute de interpretari ale lui. Dar asta nu conteaza. Pentru ca mai exista o abordare. Poate parea ciudata, ce-i drept, dar ea exista. In loc sa cautam...Cosmin ii arunca o privire ciudata...in loc sa cauti, se corecta Claudiu, un criminal obsedat de religie si Biblie, hai sa cautam ceva mai normal...
Baiatul apasa butonul unei telecomenzi, moment in care o voce misterioasa incepu sa recite versurile de mai sus. La scurt timp dupa, incepu o melodie energica care-l trezi pe Cosmin din amorteala.
-Ce e asta, intreba el vizibil deranjat.
Claudiu batea ritmul cu piciorul drept si misca incet din cap sus-jos, evident incantat de cantec:
-Asta este “The Number of the Beast” – una din capodoperele celor de la Iron Maiden.
Subcomisarul ar fi vrut sa intrebe de ce ar fi fost zgomotul acela o capodopera. Insa era evident ca nu intelegea.
-Poate criminalul tau nu este un obsedat religios ci un obsedat de muzica rock. In nebunia lui, poate ca versurile exprima pasiunea sa pentru muzica pe care o asculta.
E o nebunie!
Ii lua cateva secunde lui Cosmin ca sa inteleaga ce i se spusese. Intr-adevar parea la fel de absurd ca si teoria religiosului obsedat, dar parca intre cele doua ar fi ales rock-ul. Cunostea destule locuri in Bucuresti unde puteau exista astfel de oameni. Desigur, nu peste tot gaseai ucigasi in serie, dar erau destui care ascultau astfel de muzica si...traiau un pic dupa ea.
-Da e o idee, spuse el intr-un tarziu. Varianta ta pare plauzibila, dar ca ea mai sunt zeci. Mersi pustiule, acum trebuie sa plec putin.
Forma numarul lui Sebi, care-i raspunse dupa primul apel.
-Nu stiu ce sa-ti spun...mie mi se pare aiurea. Stiu ca nu avem nimic, dar nici asta nu-mi ofera prea multe perspective. Niste versuri din Biblie care au folosite de o trupa rock intr-un cantec...
-Poate ai dreptate, doar ca a mai aparut o victima. Si asta are insemne pe ea. Niste numere, asezate ciudat, si fara vreo logica daca ma intrebi pe mine.
Un telefon din apartament suna si Claudiu se grabi sa raspunda.
-Bine Sebi! Atunci eu vin la sectie, sa fiu la curent cu toate...
-Nu e nevoie. Tocmai acum, Claudiu primeste un fax cu toate cele necesare. Ramai acolo si vezi cum te poate ajuta. Fiindca te poate ajuta, sunt sigur.
-Ce? Cum ar putea sa ajute? Te rog, Sebi, sa lasam asta balta pentru o clipa.
-Nu, ii raspunse comisarul-sef simplu si-i inchise.
Grozav!
-Am primit un fax...spuse Claudiu cu o privire incantata.
Ce bucurie pe mine!
Baiatul porni inapoi spre camera sa, holbandu-se curios la faxul primit. Cosmin se lua agale dupa el, incercand sa-i ia hartia din mana. Claudiu insa nu parea dornic sa-i dea drumul. Cu privirea fixata in foaie, dadu drumul cu ajutorul telecomenzii la ceva care parea sa fie un sistem audio 5.1, desi Cosmin putea sa jure ca semana cu un dulap...dotat cu afisaj digital, dar totusi un dulap.
Ce urma fu ca o sperietura pentru Cosmin. Incepu o muzica foarte violenta din care el nu putu sa descifreze decat o gajaiala enervanta si o voce foarte, foarte ragusita. Claudiu il privi si-i zambi stangaci, oprind dintr-o miscare muzica.
-Scuze...chicoti el intr-un mod deja familiar...asta a fost un exemplu de rock mai extrem.
Baiete, tine-ti extremul pentru tine!
-De fapt...cautam asta, relua baiatul.
De aceasta data porni o melodie linistitoare, placuta, chiar interesanta – dupa cum ii suna lui Cosmin. Se auzea o chitara, un flaut si o voce usor pitigaiata.
Ascultara in liniste vreme de vreo trei minute. Intre timp melodia devenise ceva mai energica, aparand si tobele in structura ei. Pe Cosmin il apucase cascatul. Pur si simplu nu intelegea ce se intampla. Muzica il fermecase intr-atat incat i se facuse foarte somn. Brusc isi dadu seama ca el nu se uitase pe fax si habar n-avea ce trebuia sa faca. Nu stia insa cum sa intrerupa linistea aceea dintre el si baiat.
Dupa alte cateva momente de asteptare, Claudiu opri sistemul audio si ii inmana lui Cosmin faxul, ca si cum i-ar fi citit acestuia gandurile. Apoi se duse catre unul din sifoniere, dar subcomisarul nu-i acorda nicio atentie, privind socat la faxul primit, care era de fapt o fotografie. Pe margine erau cateva notite trimise de la sectie.
Barbat, 68 de ani, fara domiciliu, moarte prin taierea gatului(rana specifica), globurile oculare scoase, desene facute prin taiere pe spate(toate facute cu un cutit). Nicio amprenta.
Poza infatisa spatele barbatului, avand cateva cifre “scrise” fara vreo aparenta logica. Una era mai sus, alta mai jos :


3 3

1 1 0
0 0
2
3
3

Dupa doua minute de gandit (fara vreun rezultat notabil), Cosmin isi ridica privirea din poza, incercand sa-si dea seama daca visa. Nimic nu mai parea real iar in capul sau era o invalmasala totala.
Intre timp, Claudiu era asezat in pat cu o chitara electrica in brate. Zdrangani de cateva ori la ea pana cand isi simti degetele destul de flexibile. Zarind privirea suprinsa a lui Cosmin, chicoti si ii ceru poza. Acesta i-o dadu, privind ametit la instrument. Foarte concentrat pe foaie, baiatul incepu sa cante, asezand nota dupa nota la chitara, parand in acelasi timp ca incearca sa-si aminteasca ceva. Dupa ce canta o bucata de melodie se opri si repeta din nou acelasi pasaj. Dadu chitara de o parte si porni din nou sistemul audio. Subcomisarul putu sa recunoasca bucata pe care doar ce o cantase baiatul.
Ce naiba copile, te inspira un cadavru?!
Claudiu ii zambi triumfator:
-Mister rezolvat!
-Poftim?
-Stiu de unde vin cifrele astea, ce inseamna...
-Ce? Cum? Ce inseamna?
-Cifrele sunt niste note din Stairway to Heaven de Led Zeppelin. Fix notele pe care le-am cantat eu mai devreme.
-Stai putin...vrei sa spui ca cifrele astea sunt de fapt note muzicale???!!!
-Exact.
-Si le-ai citit de pe spatele mortului?
-Mda.
Pustiul le are.
-Adica nu poate fi o coincidenta? Nu pot fi niste numere aruncate la intamplare?
-Nu. Sunt 100% sigur ca asta reprezinta. Ceea ce confirma si teoria mea privind criminalul obsedat de muzica rock.
-Eu nu pot sa cred asa ceva...pufai Cosmin, nestiind ce sa mai creada.
-Uite...
Claudiu ii intinse o carte
-...am studiat Stairway to Heaven acum un an. Cunosc destul de bine fiecare pasaj. Aici este si tabulatura. Nu crezi ca seamana un pic cam mult?

E-------0-2-----2-|-0-----0----------|---------3-----3-|
B-----------3-----|---1-----0h1------|-1-----1---0-----|
G-----0-------2---|-----2-------2----|---0---------0---|
D---2-----0-------|-3----------------|-----2-----------|
A-3---------------|---------0----0-2-|-3---------------|
E-----------------|------------------|---------3-------|

Intradevar, asezarea era identica si Cosmin chiar nu mai avea ce sa zica.
-Bine, incepu el cu un oftat. Zi-mi ce inseamna asta? Ce-i cu melodia asta? Semnifica ceva?
-Pai...se spune despre ea ca are cel mai bun solo de chitara facut vreodata...e o balada foarte frumoasa, o capodopera marca Led Zeppelin....
Ceva care sa ma si intereseze!
-...si s-a zvonit intr-un timp ca versurile ei ar contine mesaje sataniste.
-Perfect. Criminalul a mai facut ceva asemanator si cu celelalte victime. O pentagrama si versurile alea din Biblie. Toate au de a face cu satanismul. Deci si asta la fel!
-Nu chiar, i-o intoarse Claudiu usor jignit. Zvonurile astea sunt nefondate si fara noima. Nu s-a confirmat niciodata nimic. Este doar un cantec. Eu cred ca nu are nicio legatura cu diavolul si alte prostii de genul asta!
-Asa o fi...dar poate criminalul crede altfel, nu? ii facu Cosmin cu ochiul.
Subcomisarul se ridica ceva mai vioi de pe scaun. Avea un inceput. Avea ceea ce-i placea sa numeasca – profil. Avea profilul criminalului. Acum stia de unde sa inceapa. Sau macar de unde ar trebui sa inceapa. Inainte sa plece ii ceru lui Claudiu sa-i puna pe un cd ambele melodii – The Number of the Beast si Stairway to Heaven, precum si altele care se presupunea ca au mesaje ascunse. Nota si tabulatura cantecului gata sa interpreteze orice ar mai fi lasat criminalul in urma.
-Mersi mult pustiule. Chiar mi-ai fost de ajutor. Daca nu-l prindem repede pe nemernic, va trebui sa revin – oh mare maestru al rockului.
-Amuzant, raspunse scurt si ironic Claudiu.
Cei doi dadura mana, dupa care Cosmin se indrepta in graba catre masina sa.



*



Am mai spus-o - nebunia este ceva irelevant. Semnele reprezinta o distractie, o rupere de ceea ce e obisnuit. S-ar putea spune ca ce fac eu numai obisnuit n-ar fi, chiar si fara simbolurile pe care le las in urma. Dar toata lumea stie...sunt zeci de ucigasi in orasul asta. Orice cretin da cuiva in cap, il omoara. La scurt timp este prins si inchis.
Eu am decis sa fiu altfel. Am decis sa nu ma las prins. Eu voi continua, avand grija cu fiecare crima pe care o fac – sa nu las urme! Nu am facut-o pana acum si asta nu se va schimba. Nu las amprente, oricat s-ar chinui porcii aia de la investigatii sa mi le gaseasca.
Am invatat sa cant la chitara de mic. Asa a aparut pasiunea pentru muzica. A fost singurul lucru bun facut de parintii mei inainte de a ma lasa singur – nenorocit in tara asta de cacat. Cand am ajuns pe drumuri, tot chitara mi-a ramas, undeva ascunsa, departe de furia si lacomia celor din jurul meu. M-am bucurat sa gasesc ceva ce chiar le va da de cap nenorocitilor care vor sa ma prinda. Le va lua zile intregi pana vor descoperi ce am vrut sa spun. Cum ar putea ei sa-si dea seama ca e doar o simpla tabulatura a unui cantec? Cum isi vor putea da ei seama ca ii conduc pe cele mai gresite piste?
Ei cauta un satanist, iar eu astept in umbra, fiecare pas gresit pe care il fac ei duc la o noua victima pentru mine. Cat de mult poate sa-mi placa asta! Cum ma vor putea opri vreodata? O singura intrebare imi macina mintea – daca ei nu ma vor prinde, voi inceta vreodata?
Rad. In adancul meu rad in hohote, in timp ce merg incet pe o alee catre bar. De ce sa ma opresc? De ce s-ar opri artistul din a crea astfel de capodopere? Cosmarurile pe care le dau celor care vad, frica pe care o raspandesc in jur. Nu. Nu ma voi opri niciodata. NICIODATA.

Imi iau o tigara si trag cu pofta din ea, inainte de a intra. N-am mai luat una de ceva vreme si fumul imi face acum ochii sa usture pentru o vreme. Imi primesc bautura si sunt lasat in liniste. Un singur lucru pare sa fie diferit – televizorul e pornit si dat tare pe un buletin de stiri. Incerc initial sa nu dau vreo atentie, dar zgomotul e atat de insuportabil incat nu pot sa nu arunc cateva injuraturi. Apoi vad despre ce se discuta la stiri...
“Criminalul din intuneric” – scriu ei pe ecran. Apare un tip, cu titlul de comisar, dezvaluind toate crimele comise de mine. Ceea ce ma surprinde si mai tare este ca au facut legatura cu propriile mele intentii. Probabil ca nu vad si aud bine. Ei stiu ce inseamna versurile...de unde provin de fapt! Iron Maiden – The Number of the Beast. Dar cum este posibil? Numerele...note la chitara? Asa ceva nu se poate. Cum puteau ei sa-si fi dat seama de unde sunt? L-am omorat pe boschetar cu doar doua seri in urma. Atat de curand...
As minti daca as spune ca nu sunt surprins. Drace, sunt socat! Cei ce se ocupa de caz si de o posibila urmarire a mea sunt destul de inteligenti si si-au dat seama mult prea repede de intentiile mele. Inca n-au nicio sansa de a ma gasi, dar mi-au dezlegat mesajele. Sunt intrigat, dezorientat, furios chiar! Nu mai vad nimic in fata ochilor. Trebuie sa ies de-aici, sa ma racoresc!

Nu stiu cat am colindat in nestire pe strazi. Dar acum vad ceva ce ma binedispune. Pe o strada mai intunecata...ca intreg Bucurestiul, daca ma gandesc mai bine...vad o tipa, mergand singura si usor tematoare. Intra in blocul de care eu tocmai ma sprijineam sa-mi trag sufletul. Mai astept putin...din curiozitate. La cateva minute, o lumina se aprinde la o fereastra. E chiar ea. Se grabeste sa traga jaluzelele si privelistea imi este oprita. Deci e singura... Ranjesc. E timpul sa le dovedesc investigatorilor aia ca nu sunt chiar atat de inteligenti pe cat se cred. E timpul sa le arat ca eu nu pot fi oprit doar pentru ca ei fac publice crimele mele. Eu merg mai departe!
In bloc, lumina este palida, greu de distins ceva in jur. Eu stau cu urechea lipita de usa si ii ascult fiecare miscare. Se plimba prin casa pana cand aud o usa inchizandu-se cu putere. Apoi se poate distinge usor o apa care curge...Asta e momentul. Scot speraclul si ma pun pe treaba. Nu-mi ia foarte mult. E foarte usor sa faci asta unor usi de apartamente care nu au mai fost schimbate de dinainte de Revolutie. Se aude un simplu clic si eu stiu ca am reusit. Inchid usa la loc. N-am foarte mult timp la dispozitie. Incerc sa invat cat mai repede spatiul prin care o sa defilez. Pariez ca va sta in sufragerie pentru tot restul serii. Pariez. Mai mult decat convenabil pentru mine, are un dulap situat fix in spatele canapelei. Ma ascund acolo si astept. Totul a mers atat de usor, semn ca nu trebuie sa ma opresc din ceea ce fac doar pentru ca indiciile mele au fost aflate.
Cand aud ca a iesit si simt cum se aseaza pe canapea, ies iute din ascunzatoare. O prind de gat. Din start i-am luat rasuflarea. Cu cealalta mana ii acoper gura. Niciun sunet nu iese afara. Incearca sa se zbata, dar o tin din toate puterile. Intr-un final, oboseste si neavand alta varianta, incep sa i se scurga lacrimi pe obraz, peste mana mea. Dau drumul la un hohot de ras.
-Totul va fi bine, draguta! ii soptesc eu si cu o miscare brusca o lovesc peste fata.
Stiu deja ca a lesinat, nu e nevoie sa verific. Oricine si-ar fi pierdut cunostinta la asa pumn. Mai ma uit putin prin casa si gasesc lucruri destul de interesante.

Cateva minute mai tarziu, se trezeste. E legata cu picioarele de calorifer. La gura are un calus. Mainile i le-am lasat libere. Nu are ce sa mai faca. E a mea! Rad. Rad cu atata pofta incat ochii ei speriati incep acum sa lacrimeze. Tremura din tot corpul. Iar eu nu ma pot opri din hohotul de ras care m-a apucat.
Ma uit la ea ca un trofeu, ca un cadou indelung asteptat. Si nici macar nu e Craciunul...Ha! Cat voi gusta momentele care urmeaza. Cat de meticulos voi fi, cat de calm, cat de gentil. Voi face totul in numele idiotilor care imi dau faptele la televizor. Cum vor ramane toti dupa ceea ce fac in seara asta...
Dar destul cu vorba! E timpul sa inceapa distractia.
Ma asez langa ea. Cum tremura! Pielea i s-a inasprit brusc. Parul ei castaniu ii acopera chipul dragut. Trasaturile ei delicate sunt deformate de groaza. O simt! Incep sa o miros, lipindu-mi nasul de gatul ei. Trupul incepe sa i se scuture tot mai tare, dar nici macar nu mai are puterea de a-si folosi mainile pentru a ma respinge, pentru a ma da la o parte. O musc! Scoate un hohot de spaima, atat cat ii permite calusul. Ma loveste cu ambele maini peste fata. Exact asta asteptam. O iau de gat si o izbesc de perete cu spatele. Ramane fara aer, o aud cum incearca sa tuseasca. Ii dau drumul. E terminata... nu se mai misca din loc. Ii strig sa se ridice. Sa lupte! Sa se zbata. Altfel imi strica toata distractia. Dar nu reactioneaza in niciun fel. Se ghemuieste langa calorifer cu picioarele contorsionate si asteapta...
Deja simt cum creste din nou furia in mine. De ce imi strica toata placerea jocului? De ce nu colaboreaza? De ce? Ma duc din nou langa ea. Incearca sa ma ignore. Nu si acum. Nu si acum. Incep sa o pipai, sa-i simt formele delicate. Imi plimb mainile peste tot corpul ei care se cutremura dupa fiecare atingere. Noi valuri de lacrimi i se preling peste obraji. O sarut bland...ii simt lacrimile pe buze in timp ce imi infig mainile pe trupul ei. Se zbate! Da din maini, ma impinge. Exact ce asteptam. O lovesc de doua ori peste fata. Cand e la pamant, ma ridic si ii trimit doua picioare in burta. Geamatul ei este atat de dulce! Insa deja m-am plictisit...E timpul sa las un mesaj pentru prietenii mei, sa-mi fac treaba si sa plec.
Iau telefonul ei mobil, butonez putin, gasesc ce-mi trebuie si ma apuc apoi sa astern pe o foaie de hartie cateva cuvinte. Ma intorc catre ea...o ridic de jos:
-O sa vreau sa reciti ceva pentru mine, frumoaso! O sa-ti dau asta jos de la gura. Daca indraznesti sa scoti vreun tipat sau orice altceva decat ce e scris aici...cutitul meu o sa te faca sa nu mai zici ceva vreodata. Ai inteles?!
Ea spune ca da. Am cutitul pregatit, lipit de gatul ei. Ii dau foaia si ea incepe sa citeasca printre sughituri. Intre timp, mobilul ei inregistreaza sunetul...
Dupa ce termina de citit, indrazneste sa mai spuna ceva. Mare greseala! Pun calusul la loc intr-o clipita, o dau cu fata de calorifer. Sange! Da! Sange! Ritmul cardiac imi creste. Pentru asta am venit aici! Iau cutitul si incep usor sa crestez cu varful, de la gat, pe langa sani...pana jos. Cand ajung in zona abdomenului infig adanc. Ea se zbate dar e in zadar. E ultima ei sfortare. S-a terminat...Rana e destul de grava ca sa ma asigur ca nu va supravietui pana cand va fi gasita. Ma uit putin la ea...
E ca o opera de arta. Opera mea! Vreau sa-i mai simt putin trupul frumos. Pacat ca nu voi putea face mai mult de-atat...
Iau cutitul si plec.

Trec cateva ore... Stau afara, din nou pe un acoperis. Fumez. Este o adevarata terapie. Ma gandesc acum la mesajul pe care l-am lasat, la cosmarurile pe care o sa le provoc. Ma gandesc si la momentul cand totul se va termina, dar nu prea mult. Pentru ca eu o sa gust sange atat cat voi putea, atat cat idiotii aia nu vor putea sa se atinga de mine. Si din nou, nu vor putea. Sunt mult prea atent. Mult prea inteligent.
Nu ma gandesc la aceste crime ca la niste “crime” adevarate. Mai mult ca la un mod de a ma face auzit. Mintea mea...nu. Subconstientul meu. Nici asta. Adevaratul EU. Acea...entitate este prinsa – captiva in trupul acesta prea slab pentru adevaratul meu potential. Tot ce pot sa fac de-aici este sa las aceste mesaje, sa le demonstrez geniul care zace in corpul acestui analfabet, acestui...om aparent lipsit de minte.
Nu sunt nebun. Aici totul are un sens, un scop. Nebuni sunt cei care nu inteleg asta si vor sa ma opreasca.
Shhh...