Epilog

Hell is worth all that, natural habitat
Just a rhyme without a reason
Neverending maze, drift on numbered days
Now your life is out of season.

I will ocupy,
I will help you die
I will run through you,
Now I rule you too!•

Epilog

Dr.Psihiatru : M.G.
Raport destinat : Serviciului de Investigatii Criminale Bucuresti
Nume pacient : Necunoscut
Durata studiu : 2 luni (60 de zile) (30 de insemnari) (o sedinta la doua zile)




Insemnarea nr.1
Am acceptat sa incep un studiu amanuntit asupra barbatului de 33 de ani (conform analizelor medicale) cunoscut in presa sub denumirea de “Criminalul din Intuneric”. Conform rapoartelor Politiei Romane si Serviciului de Investigatii Criminale din Bucuresti, barbatul este acuzat de numai putin de sapte crime. Metodele folosite au fost de fiecare data foarte neortodoxe.
Primul aspect legat de acuzat este ca nu a putut fi identificat. Nici prin amprente, nici prin vreun act legal (aparent nu exista niciunul – certificat de nastere, card de identitate sau carnet de sofer). El singur spune ca nu a primit niciodata un nume si ca orice amintire legata de copilaria sa este inexistenta. Este cu siguranta un caz fara precedent. Sunt convinsa ca avem in fata un veritabil John Doe.
Am cerut detaliile fizice, la scurt timp urmand sa-l vad pe acuzat fata in fata. Este un barbat inalt, solid, par blond, ochi albastrii. Ca elemente distinctive la el am putut remarca doar barba nerasa si o cicatrice pe frunte in partea dreapta – arata ca o cusatura, probabil a avut o leziune acolo provocata in copilarie.
Nu mai am ce alte detalii sa primesc. Urmeaza ca restul detaliilor sa fie descoperite de mine.


Insemnarea nr.2
Nu stiu daca sunt medicamentele care-i sunt prescrise de doctorii sai sau daca pur si simplu se incapataneaza sa nu vorbeasca. Daca sunt medicamentele, va trebui sa cer o modificare a prescriptiei – il amorteste, il face inofensiv si ne scoate pe noi ceilalti in afara oricarui pericol. Dar il face pe el o leguma – am senzatia ca efectiv nu poate vorbi. Daca el va continua in starea aceasta, nu mai vad rostul timpului pe care ar urma sa-l pierd in compania lui.


Insemnarea nr.4
A trecut mai bine de o saptamana de cand doza de medicamente i-a fost modificata. Mai intai au scazut cantitatea prescrisa, apoi au schimbat medicamentele complet – cu unele mai slabe care sa-l faca sa-si revina – asta daca intr-adevar ele sunt de vina pentru lipsa lui de comunicare.
In concluzie – nicio schimbare. Refuza sa vorbeasca. Totusi nu pot sa spun ca ochii lui mint. Am incercat sa-i vorbesc. Sa aduc in discutie subiecte care sa-l trezeasca, sa-l motiveze, sa-l infurie, poate...Nimic. Pur si simplu nu reactioneaza. E constient dar mintea sa este departe. De ce am impresia ca mi-a fost dat ca obiect de studiu un biet retardat?
Ce e adevarat insa este ca acest presupus “retard” a ucis sapte oameni. Sa fie vina? Sa-l fi cuprins nebunia in momentul in care a fost prins? Ce sa fie?


Insemnarea nr.7
Totul este o pierdere de timp. Atat pentru mine cat si pentru Politia si Serviciul de Investigatii. Se asteapta sa creez un profil – dar efectiv nu am cu ce. Nu reactioneaza in niciun fel. E ca si cum as incerca sa vorbesc la pereti. Sigur, castig niste bani buni de pe urma acestui studiu. Voi mai face de proba inca o sedinta cu el, desi stiu prea bine ca este inutil.


Insemnarea nr.8
A avut loc un soi de miracol. A vorbit! De fapt nu numai ca a vorbit. Am putut purta o discutie cat se poate de rationala si chiar elevata cu...acelasi barbat?! A trebuit sa verific daca intr-adevar era una si aceeasi persoana cu leguma pe care o intalnisem cu doua saptamani in urma. Aceeasi poza, aceleasi caracteristici fizice, aparent este acelasi. Dar ceva s-a schimbat! S-a schimbat enorm, ca de la cer la pamant.
Are un vocabular dezvoltat. Vorbeste calm si chibzuit. In anumite momente pot zari o licarire in ochii sai – un fel de entuziasm care imi spune ca poate merge departe, chiar foarte departe. Incep sa zaresc urmele din cel care a ucis sapte persoane.
In aceasta sedinta, pe care ar trebui s-o numerotez ca fiind prima nu a 8-a, am discutat liber cu el, ca si cum nu ne-am afla intr-un cabinet psihiatric intr-un sanatoriu de inalta-securitate. A parut ca o dupa-amiaza petrecuta la cafea. Este un partener de discutie cat se poate de interesant si stie sa conduca conversatia dupa cum vrea. La sfarsitul sedintei mi-am dat seama ca nu am discutat absolut nimic care sa fie totusi de interes raportului.
I-am mentionat si lui asta. A ras. M-a lasat sa cred ca in sedintele ce vor urma este dispus sa-mi raspunda la orice fel de intrebari.


Insemnarea nr.9
Nu am mai vrut sa-i las spatiu in conversatie, sa se destinda. Am intrat din prima in miezul problemei. S-a aratat un pic deranjat la inceput dar precum parea ca promisese cu doua zile inainte, a raspuns la fiecare intrebare.
Am abordat cu el problema crimelor. Cum si cand le-a comis. Pentru o persoana care s-a comportat ca o leguma pentru mai bine de doua saptamani, are o memorie bine antrenata. Mi le-a mentionat pe toate cu cea mai mare precizie calendaristica.
L-am intrebat despre motivele sale. Mi-a raspuns sincer si simplu ca prima crima a fost ca prima tigara sau prima doza de drog. I-a placut si nu a mai vrut sa se opreasca. Mi-a exemplificat prin ce trecuse si ce simtise atat cat a putut de bine si cat i-a permis timpul. Mi-a mai spus ca toate aceste crime nu inseamna nimic – lumea in care traim, spunea el, si pe care o credem normala – ea omoara mai multi oameni decat a facut-o el. El a aratat o alta cale, un alt nivel, o alta putere de intelegere.•
A trebuit sa primesc un apel de-acasa ca sa descopar ca depasisem durata sedintei cu aproape o ora! Inca odata modul lui de a povesti ma captiveaza intr-atat incat pierd notiunea timpului. Dar de data asta nu a fost totul inutil. Am obtinut informatii pretioase pentru profilul sau.


Insemnarea nr.15
A sosit momentul sa-l intreb despre trecutul sau. La inceput mi-a spus ca nu-si aminteste, ca totul este in ceata. Am stiut ca minte si m-am grabit sa-i reamintesc ca promisese sa fie sincer cu mine si sa raspunda la toate intrebarile pe care i le pun. Este intrigat de faptul ca i-am atras atentia asupra acelui detaliu. A dezvoltat o oarecare atasare fata de mine, nu-i place faptul ca il fortez sa-si aminteasca ceva ce evident a incercat indelung sa uite. Dar cum i-am spus si lui – nimic din ce se va petrece in continuare nu va fi dupa cum vrea el.
Ce am aflat au fost mai mult franturi. Am incercat sa inteleg mai bine relatia cu parintii sai. Aparent a fost un copil nedorit care s-a intamplat insa sa vina pe lume. A fost tratat cu mult dispret inca de la nastere si a fost ascuns. Imi tot povesteste ca statea foarte mult pe intuneric, intr-atat incat intunericul este acum mediul sau natural – asta ma duce cu gandul la faptul ca poate parintii lui il tineau prins intr-un loc inchis si intunecat. Asta justifica atitudinea sa fata de lume si faptul ca, dupa cum declara, singurele persoane pe care le-a vazut in primii opt ani de viata au fost parintii sai.
Parinti...e greu sa le spui asa unor oameni care te-au urat intr-atat sa nu-ti dea un nume sau sa incerce cat mai mult sa ascunda existenta ta.
Aparent, intr-o zi au uitat sa inchida usa unde-l tineau inchis si a putut pentru prima data sa iasa si sa vada lumea care-l inconjura. Avea opt ani.
A dorit sa-si opreasca povestirea in acel punct, marturisind ca este obosit si ca are nevoie de somn.
Dupa sedinta noastra am constatat din nou cu uimire ca deja depasisem timpul cu un sfert de ora. Si mai ciudat este ca as mai stat sa-l ascult inca odata pe atat.


Insemnarea nr.19
Imi povesteste cum reusea sa iasa zi de zi, pe cand parintii sai erau la munca. Ei nu stiau, iar el inventase aparent un mecanism ingenios prin care putea sa deschida incuietoarea odata ce ei erau plecati de-acasa. In ultimele trei sedinte mi-a povestit cum a descoperit Bucurestiul si cum il explora – putin cate putin – zi de zi.
Nu indraznise sa vorbeasca parintilor sai, sa apeleze la sensibilitatea lor si sa-l lase sa devina o persoana normala. Spune el ca asta nu s-ar fi intamplat niciodata – sa-i convinga. Este convins ca ei mai degraba l-ar fi inecat in cada si i-ar fi aruncat cadavrul intr-un tomberon. Pana la urma nu era decat un John Doe.
Mi-a povestit cum a auzit intr-o buna zi acel sunet distinct care i-a schimbat viata pe vecie. Se afla in parc, plimbandu-se si a zarit un batran care statea pe o banca si avea un obiect ciudat in mana care scotea sunete. Asa a descoperit chitara. Din acel moment a renuntat sa mai exploreze orasul. Zi de zi venea in acelasi loc, si-l asculta pe batran cum canta la chitara.

Insemnarea nr.20
Dupa ce-l avusese ca spectator timp de saptamani in sir, batranul se hotarase sa intre in vorba cu el. N-a durat mult si a dobandit propriul sau profesor de chitara. Batranul nu s-a sfiit sa-l invete tot ce stia. De-acolo restul a venit firesc – pasiunea sa pentru chitara, pentru muzica, pentru rock, pentru versuri, pentru simboluri.
Asta m-a ajutat enorm sa-i conturez mai bine profilul. Acum pot intelege mai bine de unde inspiratia si pasiunea pentru ce lasa in urma crimelor sale.


Insemnarea nr.21
Continua sa-mi povesteasca despre cum lua lectii si invata pe zi ce trecea tot mai mult. Ce-i placuse cel mai mult in relatia sa cu batranul era ca acesta nu punea intrebari. Nu-l intreba cine este, de unde vine, al cui este si unde pleaca atunci cand vine dupa-amiaza. In schimbul acelei taceri, batranul se bucura de o companie inedita. Nu-l invatase doar sa cante la chitara. Ii aratase cum sa citeasca, sa scrie – tot ce ar fi trebuit sa invete de la parinti si de la scoala ca orice copil normal.


Insemnarea nr.22
Inevitabilul a venit – asa cum a descris el evenimentul urmator. Nu incape indoiala ca batranul era un om fara adapost. Avea lipsurile si bolile sale, astfel ca odata cu venirea iernii, organismul sau incepuse sa cedeze. Si cedase intr-atat incat el incepuse sa-l viziteze nu in parc, asa cum se obisnuisera, ci in “casa” sa, o gura de canal abandonata si inactiva. Il gasise mort intr-o dimineata. Ii lasase un biletel.
In acel moment al povestii s-a oprit putin, incercand sa nu piarda acel calm caracteristic lui. Continua sa-mi povesteasca...in bilet ii transmitea multumirile lui – pentru ca-i luminase viata care ii parea abandonata de orice fiinta umana. Dorea ca el sa ia chitara.
Nu a mai putut continua. Mi-a cerut sa ne oprim si sa-l las putin sa-si odihneasca mintea. Modul in care mi-a dezvaluit totul m-a impresionat si mai mult. N-am realizat cum m-am dus pe canapeaua pe care statea la fiecare sedinta si i-am luat mana intr-ale mele.
M-a privit surprins si pentru moment la fel am fost si eu. Am lasat privirea in pamant si am incercat sa ma desprind de el fara sa-i ranesc sentimentele sau sa par pripita. Vroiam sa inchei gestul cu eleganta. Asa ca l-am sarutat pe obraz si m-am ridicat in picioare, spunandu-i ca poate pleca.


Insemnarea nr.23
A refuzat sa reinceapa povestea de unde o lasase. Nu mai vroia sa-mi spuna, cel putin nu pana cand nu ma asezam langa el pe canapea. L-am privit sceptica. Facusem o greseala mare, oare? Ii dadusem un avantaj asupra mea. Ceea ce exploata el acum era o slabiciune sau doar pura simpatie din partea mea? Pana la urma mi-am luat inima in dinti si m-am asezat langa el.
El a zambit satisfacut si a stat cuminte tot timpul. A continuat sa povesteasca. Gasise un loc in care sa-si ascunda chitara acasa. In timpul zilei, pleca cu ea de brat si canta pentru trecatorii din parc. Pe masura ce zilele treceau, stransese o suma interesanta, care il putea scoate dintr-un moment dificil la nevoie. Era uluitor cat ar fi dat lumea pentru un copil care parea sarman dar care era atat de talentat. Asta era diferenta dintre el si cersetori. El facea ceva pentru maruntisul pe care-l primea.

Insemnarea nr.24
Imi povesteste despre moartea parintilor sai, venita la doar o luna jumate (asa cum estimeaza el nesigur) de la moartea batranului din parc. Intre timp descoperise si televizorul, incepuse sa invete foarte multe prin intermediul lui (mi-a aratat un ranjet usor infricosator cand a zis asta). De la televizor aflase si despre moartea lor, le recunostea trupurile intinse pe carosabil. Fusese un accident de masina.
Am privit socata cu cat sange rece si cu cata nepasare mentiona acel eveniment. Era evident ca nu-i pasa si nu-i pasase niciodata. Era o atitudine diametral opusa cu cea fata de moartea batranului.
Dupa moartea lor, cineva a venit sa se ocupe de posesiunile lor. Desigur, nimeni nu stia de existenta lui, asa ca a fugit. Nimic nu-l tinea de locul acela.
Imi descrie la modul general cum a continuat sa fie viata sa dupa aceea. Ca o mare nesigura, imprevizibila. Nimic nu era cert. Traia de pe o zi pe alta, primind (sau nu) fel si fel de ajutoare. Lumea parea in continuare impresionata de un copil care canta la chitara si el nu se oprise din exploatat acel lucru. Isi continuase viata alaturi de personaje mai mult sau mai putin dubioase.
Dupa cativa ani, auzise la televizor ca blocului in care traise cu parintii sai ii fusese retrasa autorizatia de siguranta. Era prea periculos ca cineva sa mai locuiasca in acea cladire. Astfel ca familiile fusesera mutate si locul fusese parasit. El a profitat de ocazie. S-a intors in vechea sa casa. Unele lucruri ii ramasesera familiare de-acolo – mobila veche. Altele nu. Traise acolo fara ca cineva, cu exceptia sobolanilor poate, sa stie de existenta sa.
La sfarsitul sedintei s-a oferit sa-mi povesteasca despre acele personaje dubioase pe care le-a intalnit pe parcursul vietii, cum l-au ajutat sa castige bani si sa supravietuiasca in continuare. Dorea de asemenea sa-mi povesteasca cum furase chitara sa electrica pe care o avut-o pana in momentul in care a fost prins.
I-am spus ca era timpul sa ne oprim pentru acea sedinta. A zambit si s-a aplecat asupra mea sarutandu-ma pe obraz. A fost ca un raspuns...un raspuns la gestul meu din urma cu cateva zile.


Insemnarea nr.27
A ajuns la momentul in care a intalnit-o pe ea. Am citit despre ea in dosarul sau. Nicoleta M. Se vazusera pentru prima data la un concert intr-un club rock. Ea bause prea mult, el se folosea de farmecul sau, asa cum nu ezita de-acum sa o faca si de fata cu mine.
Imi descrie cum era ea. Poate un pic nimfomana, poate un pic ciudata. Insa avea sincer sentimente fata de ea si nu era de ignorat nici apartamentul ei. Il lasase sa traiasca la ea si totul functionase perfect pana cand Nicoleta M. incepuse sa-i puna intrebari in legatura cu persoana lui – cine era? Unde lucra? Unde locuia? Din acel moment s-a schimbat totul. Sentimentele lor s-au transformat din afectiune in furie si respectiv teama. Ea a vorbit mai mult decat i-ar fi permis el si a ucis-o! Restul este istorie.
Trece insa repede peste aspectul acela, peste faptul ca a ucis-o. Revine asupra modului in care se iubeau ei. Imi dau seama ca se apropie prea mult de mine, dar nu pot reactiona. Din nou m-a prins, m-a fermecat cu privirea sa...cu azuriul din privirea sa. E ca si cum ma tine locului. Incepe sa ma sarute si fara sa-mi dau seama, sunt deja prinsa in jocul sau. Sunt prinsa si nu ma mai pot opri.El este pur si simplu de neoprit. Trupurile noastre se incolacesc unul in jurul celuilalt.
Nu putem opri ceea ce este deja atat de firesc. Amandoi ne-o dorim. Nu conteaza cine suntem, unde ne aflam si ce facem de fapt. Faptul ca suntem impreuna tine de un alt nivel de intelegere. Nu-mi pasa ca a ucis sapte oameni. Nu in acel moment cel putin. In acel moment am uitat ca el este de fapt o alta persoana. M-am folosit de ceea ce-mi placea la el sa-l fac perfect in capul meu – si totul a fost de vis.
Am facut dragoste cu el. Este o nebunie ca scriu asta aici. Dar ceea ce am facut eu este graitor in legatura cu persoana lui. Cu cine este cu adevarat. Sau cine a devenit pentru mine.
Am realizat mai tarziu ca am facut o mare greseala, una bizara, desi corpul si inima mea imi spuneau altfel, am inceput sa gandesc si sa-mi dau seama ca faceam o mare prostie.


Insemnarea nr.28
Este mai mult decat socat sa vada ca-l resping, ca vreau sa revenim la acea relatie rece de la inceput. Nu intelege, nu intelege si este furios. Furios pe mine si pe intreaga lume. Urla disperat catre mine, incercand sa inteleaga. In timp ce face asta, realizez ca intr-adevar eu am comis o greseala dar stiu ca fac ceea ce trebuie chiar acum.
N-are rost sa notez asta ca pe o sedinta. Dupa vreo zece minute sunt nevoita sa chem gardienii sa-l ia. E pur si simplu dezlantuit.
Recomand sa-i creasca doza de medicamente, sa-l linisteasca, eventual sa-l faca sa uite. Daca isi aminteste, nu face bine nimanui, nici mie, nici lui.


Insemnarea nr.29
A intrat din nou in acea stare amortita. Este din nou o leguma. Sa fie oare medicamentele? Din nou simt ca el este acolo dar ca nu-l pot atinge. Este cu gandurile departe, adancit in cine stie ce univers obscur din mintea sa. Incerc sa-i vorbesc, fara folos insa. Degeaba aduc vorba de tot ceea ce stiu acum despre el (adica de intreaga lui viata). N-are rost sa ma leg nici de afectiunea lui fata de mine. Parca totul acolo la el in cap este gol, sters si uitat pe vecie.
Chem sa fie luat. Nu vreau sa-l vad asa si sa ma simt vinovata. Deja fac asta, si nu vreau ca sentimentul sa se multiplice. Inainte sa iasa pe usa, ii vad privirea schimbandu-se. A iesit din acea stare! Era din nou activ, decis. Dar nu era aceeasi persoana, nu acelasi om cu care ma culcasem cu doar o zi inainte. Sigur, o parte din el era acolo. Dar altceva, sau altcineva domina acum acel barbat.
N-am putut dormi in acea noapte. Nu m-am putut gandi decat la acea privire, atat de schimbata. As paria ca acela a fost criminalul. Asta da nastere la o teorie, una infricosatoare dar care ar explica atatea lucruri.


Insemnarea nr.30
Prinsa in mai multe lucruri, intarzii cu aproximativ cincisprezece minute sa ajung la birou. Gardienii imi spun ca el ma asteapta deja in birou. Nu era pentru prima data cand ajungeam dupa el. Nu cauzase niciodata nicio problema.
L-am gasit mort, pe canapea. Sparsese in tacere un geam de la biblioteca mea. Isi taiase venele si apoi gatul cu o cioburile.
Am stat multa vreme sa ma gandesc la asta, la alegerea lui de a muri, la cum il vazusem ultima data. Mi-am dat verdictul – acuzatul suferea de o afectiune psihica – personalitate multipla. Avea mai multe personalitati, mai multe atitudini. Una il facea sa fie ca un retardat mental. Alta il transforma intr-o persoana fermecatoare care intampinase o multime de greutati in viata, si se luptase cu toate (asta sa fi fost adevaratul lui spirit?). Alta il facuse sa ucida sapte persoane.
Daca as fi intrebata care din aceste personalitati a ales sa comita suicidul...n-as stii ce sa spun. M-as teme sa dau un raspuns exact. Tot ce pot sa sper este ca cel care s-a sinucis este criminalul, rapus de remuscari si nu barbatul cu care m-am culcat, care s-ar fi sinucis pentru ca il dezamagisem. El mi se destainuise complet mie. Eu cedasem farmecelor lui, ca apoi sa-l resping in cel mai dur mod. Tot ce-mi doream era sa nu fi fost eu de vina. N-as fi suportat gandul.
Aici imi inchei asa-zisul “raport” care s-a transformat dintr-un profil psihologic intr-o pagina de jurnal. Ce rost are sa mai diagnostichezi un mort? Sanatos sau nebun – oricum ar fi fost in viata, acum este mort. Si nimic altceva nu mai conteaza.

*

Cosmin cazu din pat si injura intrigat. Ura patul din celula sa. Era prea stramt si nici dupa mai bine de doua luni nu se putuse obisnui cu el. Avusese din nou un cosmar. Inca de cand aflase de moartea ucigasului, incepuse sa fie bantuit de tot felul de vise care in timpul zilei il puneau pe ganduri. Totul in legatura cu acel om era infricosator, de la ce viata avusese, la crimele sale, pana la perioada petrecuta in arest si sinuciderea.
Uneori si-ar fi dorit sa nu nimereasca asa precis in noaptea cand se confruntase cu el. Dar o facuse. Trimisese doua focuri care-l lovisera drept in picior. Rana il tinu pe loc incat nu se mai putu misca pana cand nu venise politia sa-l salte. Subcomisarul lesina, nu la mult timp dupa ce-l doborase. Se trezise la spital, si din acel moment totul o luase razna, mai razna decat s-ar fi asteptat.
Ofta gandindu-se la toate prin cate trecuse de cand criminalul fusese prins. Se trezise asadar in spital. Problema era ca era legat cu catuse de patul sau. Desi nu intelegea nimic, nu se agitase pe moment. In momentul in care Giulia il vizita in salon, isi acoperise lantul cu cearceaful ; daca nu cumva ar fi stiut de dinainte, ea chiar nu spusese nimic. Era in schimb devastata. Nu povestise la nimeni faptul ca fusese violata, dar Cosmin stiu ca ceva s-a schimbat si ca unele rani nu se vor vindeca niciodata, dar in acele momente era prea absorbit de acele catuse incat sa se gandeasca si la altceva, chiar daca era vorba de Giulia. Era extrem de fericit ca o salvase, dar pur si simplu nu dorea altceva fata de ea in acele momente, fiind insa preocupat de faptul ca era prins. Nu putea sa nu se intrebe incontinu:
De ce?
Pesemne jignita de raceala lui, Giulia plecase mai suparata si mai devastata decat fusese cand intrase in salonul sau. De fapt, fusese ultima data cand Cosmin o mai vazu. Sebi ii spusese ca demisionase la o saptamana dupa aceea si nu spusese nimanui de la munca incotro o va apuca. Nimeni nu stia nimic de ea nici pana in acel moment. Poate era la rude, sa petreaca mai mult timp cu ele. Poate plecase intr-o vacanta care sa o faca sa uite teroarea prin care trecuse. Sau poate era mai rau, cine putea stii?
Sebi...Comisarul-sef il vizitase la scurt-timp dupa Giulia. El aducea multe raspunsuri. Nasul ii era aproape complet refacut, astfel ca fusese externat. Cosmin nu se putu abtine sa nu se rasteasca la el in legatura cu catusele. Sebi se apara si ii spuse ca facuse tot posibilul sa opreasca procedura, dar nu reusise. Faptul ca subcomisarul il lovise pe Horia Sorescu nu fusese cel mai inspirat lucru. Acesta trasese cateva sfori si anihilase orice fel de atitudine pe care Sebi ar fi putut sa o ia in legatura cu acele catuse. Ii spuse totusi lui Cosmin sa nu-si faca griji. In maxim douazeci si patru de ore, situatia avea sa se lamureasca si avea sa fie eliberat.
Cosmin nu-si putea crede urechilor. Nu intelegea in continuare de ce fusese retinut. Mai tarziu il vizita si un agent care-i citise o citatie de acuzare, cu permis de retinere. Numele nu-i spunea nimic. Se tot astepta ca cineva sa-i spuna ca e o greseala. Acuzatia era de asalt si vatamare corporala. Totul parea atat de absurd...
A doua zi - fu ziua cand nebunia prinse cu adevarat contur. In timp ce vorbea cu Claudiu – baiatul venind si el in vizita – doi politisti si un avocat venira cu un vraf de hartii. Ii recitira acuzatia si drepturile. Si apoi veni si poza. Lui Cosmin nu-i venea sa creada. Era atat de ridicol, atat de stupid – si totusi functiona. Cel care depusese plangere impotriva lui era individul care-l scosese din bar in urma cu trei nopti. Acelasi individ care apoi il atacase pentru ca ar fi petrecut un timp in inchisoare din cauza lui. Aparent, dorea sa se razbune in acelasi fel. In mod normal, asta n-ar fi fost o problema, Cosmin ar fi putut face lejer rost de o eliberare pe cautiune, cu ajutorul lui Sebi – totul s-ar fi terminat rapid. Dar intervenise Sorescu si ingreunase enorm situatia. Apoi, dupa cum ajunsese sa prevada legea, apartamentul subcomisarului fusese cautat. Gasisera drogurile. La acuzarea de asalt si vatamare fura adaugate posesia si consumul de droguri.
Eliberarea pe cautiune iesea din discutie. Fu chiar externat mai repede si trimis intr-o celula mizera din oras. Efectiv nu reusise sa iasa din custodia politiei. Ajuns dupa mai bine de o saptamana in fata instantei, incerca sa le spuna adevarul, ca cel care-l acuza de asalt fusese de fapt cel care-l atacase pe el. Ambii purtau ranile acelei batai, problema era ca subcomisarul nu si le putea motiva pe ale sale ca fiind provocate de individ, pentru ca mare parte din ele mai erau provocate si de urmarirea si lupta cu ucigasul.
Certificatul medico-legal nu putea dovedi o diferenta de douazeci si patru de ore intre niste rani. Instanta dadu dreptate asa-zisei victime, urmand sa-l judece in alte doua saptamani si pentru posesia si consumul de droguri. Probele de sange si urina dovedisera ca intr-adevar consumase substantele, deci totul mergea din rau in mai rau.
Dupa alte doua saptamani in care nu putu sa fie eliberat cat astepta judecata pentru substantele ilegale (fiind considerat prea periculos pentru a fi pus in libertate), Cosmin fu adus din nou in fata judecatorilor. I se ceru sa dea numele sursei drogurilor sale. Aici fu momentul in care subcomisarul stranse din dinti, stiind prea bine ca pur si simplu nu-l putea turna pe Raul. De fapt il sunase cu doua saptamani inainte, spunandu-i sa paraseasca Bucurestiul, povestindu-i toata problema si ghinionul in care intrase.
In cele din urma fu gasit vinovat pentru ambele acuzatii. Avocatul sau, desi unul dintre cei mai buni din oras, nu putu decat sa-i obtina un apel. Apel care desigur se amanase indeajuns de mult incat instanta sa hotarasca sa-l trimita pe Cosmin intr-un penitenciar de la marginea Capitalei pana cand ziua apelului va veni. Asa ca nu avusese de ales si din politist devenise detinut. Se mira si el cat de bine putea merge sistemul juridic atunci cand era impins de la spate de cine trebuia.
Nimeni nu mai putea face nimic pe moment. El era inchis, si avea sa ramana asa o vreme, cel putin pana cand avocatul sau si Sebi aveau sa umble si ei putin in culise pentru el. Deja nu mai era vorba despre dreptate si adevar, ci despre cine umbla mai bine in spatele intregii nebunii. Pana una alta el era acolo. Zambi satisfacut gandindu-se ca si ea era acolo. Se uita la ea, aratand jalnic si amortit pe patul sau din celula.
-Esti gata? il intreba ea.
-Categoric, spuse el, muscandu-si satisfacut buza.
Ea se dezbraca rapid si se intinse deasupra lui. Cosmin nu-i putu simti greutatea sau efortul. Simtea doar atractia fata de ea si mirosul.
Scortisoara.
In acel moment simtea ca nu exista mai mult si ca nu are nevoie de nimic altceva.

SfarsiT

*

Multumesc tuturor pentru lectura, cu speranta ca si-a meritat timpul.


S. G.

9 (noua)

High heels of cristal, Stuck in the heart
Daylight that heals the full moon scars.
Sister of cain, all our breed slain
The youtful oath, remains the same
Le mal de vivre – that never ends,
But the hunt (for you) goes on
Throughout the night.

It’s so real!
So full of light!
(When) Nocturna steals the Night!
•

9 (noua)

Cosmin ii multumi si inchise rapid telefonul. Claudiu privi curios la foaia pe care doar ce o umpluse de versuri. Nu se aratase deloc surprins in momentul in care subcomisarul il suna din nou. Simtise in vocea lui disperarea, frica. Dupa ce-l ajutase cu notele muzicale de pe trupul boschetarului, Cosmin nu-i mai ceruse niciun fel de parere baiatului. Aproape ca uitase si de fata ucisa pe strada – i spusese de unde provin versurile dar nimic mai mult .Intre timp mai murisera doua persoane. Claudiu n-ar fi putut insa da vreun fel de ajutor nici daca i s-ar fi cerut. La prima crima comisa dupa ce intervenise el – tanara ucisa in propriul apartament – era evident un mesaj de avertizare, o atentionare cu privire la faptul ca politia se apropia de el. Si cu cat erau mai aproape, cu atat el incepea sa omoare mai mult si mai infiorator.
Si de data asta, Claudiu se simti inutil. Nu stia cum ar putea ajuta. Mesajul era limpede, incat aproape ca urla la el. Nu avea nevoie sa-si imagineze cum gandea criminalul. Pur si simplu auzea vocea rece si infioratoare a acestuia recitand din acest nou set de versuri.
Daca ar fi vrut sa dea dovada de un cinism aproape revoltator, Claudiu ar fi tinut sa se stie ca ucigasul asculta o muzica foarte buna. Era de asemenea fascinat de cum reusea sa adapteze fiecare set de versuri la situatiile pe care la intampina in fata politiei.Era fascinat si cutremurat. Se simtea bizar sa stea pur si simplu degeaba, fara sa incerce ceva...sa ajute. Cosmin insa ii ceruse o simpla parere. Subcomisarul stia destula engleza pentru a pricepe de unul singur ce vroiau versurile sa spuna. Dorise doar sa stie daca baiatul avea vreo idee, vreo alta opinie. Fara vreun rezultat notabil.
Claudiu mai privi o data, insistent, asupra foii. Se incrunta, cautand raspunsul dincolo de lirica, de cuvinte, de punctuatie – dincolo de orice ar fi parut evident. Incepu sa caute raspunsuri care insa nici macar nu erau acolo. Se infurie. Lua foaia, o arunca la gunoi si apoi isi conecta chitara si incepu sa-si canalizeze toata furia in fel si fel de note aruncate pe grief-ul instrumentului.
Timpul incepu sa se scurga, seara sa se lase si furia sa se risipeasca incet, incet. Dupa o vreme realiza ca putea gandi din nou limpede. Si ce era cel mai dureros era ca tot nu putea fi de vreun ajutor. Nu era nimic cu care el sa poata ajuta. Cel putin nu in acel moment.
Ce nu stia el e ca avea sa fie decisiv exact atunci cand avea sa fie mai multa nevoie de el.

*

Comisarul-sef Radu Sebastian isi reveni cu greu din lesin. Incepuse mai intai sa auda ca prin vis niste strigate venite de la o voce familiara. Incerca in prima instanta sa vorbeasca dar tot ce-i iesi pe gura in acel moment fu un geamat. Nu-si dadea seama daca avea ochii deschsi sau inchisi. Totul se vedea ca prin ceata – fie avea un vis dureros si neclar, fie era inca ametit. Petrecu o vreme intr-o agonie nu atat dureroasa fizic cat mental. Nu se putea misca, stia ca e o urgenta, stia ca e nevoie de el dar nu putea sa se trezeasca din acea stare.
Cateva...minute...ore...zile...greu de spus pentru el...mai tarziu, cineva ii striga numele. Era ridicat pe o targa, putea simti miscare, fiindu-i dat apoi un tub de respirat. Dupa cateva guri de oxigen, simturile incepura sa-i revina si nu fu o priveliste placuta. Prima senzatie veni din brat. Era genul de amorteala dureroasa. Il facu sa strige pe masura ce sangele ii revenea cu o viteza prea mare prin toata mana. Cazuse rau dupa ce lesinase, fix pe brat. Dupa ce incepu sa se domoleasca acea senzatie neplacuta, mana incepu sa i se simta ca de cauciuc si el stiu ca in cateva minute totul va fi trecut.
A doua senzatie veni din tample. Intreg capul ii bubuia, dar tamplele pareau sa fie sursa. Simtea un puls in jurul lor care-i trimitea in fiece secunde niste socuri de durere aproape insuportabile. Incepu sa gafaie. Incepu sa observe tot mai multa miscare in jurul sau. Medicii de pe ambulanta se tot agitau langa el, incercand sa-l faca sa-si revina complet. Continua sa fie strigat dar acum, din cauza tubului cu oxigen, tot n-ar fi putut raspunde. Ar fi deschis ochii, dar se simtea mai bine cu ei inchisi. Se odihnea, facea durerea mai suportabila. Din nou isi auzi numele. Era deranjant. Dar deschise ochii. Noul contact cu realitatea fu, daca era posibil, mai dureros si mai socant ca primele doua.
Camasa lui alba avea pe ea pete rosii. Facu ochii mari la acele uriase picaturi de sange care se impregnasera in ea, nevenindu-i sa creada ca sunt de la el. Atunci putu simti durerea cea mai mare. Venea de la nas. Asa isi dadu seama ca nu putea sa respire decat pe gura, cu ajutorul tubului de oxigen. Nasul sau fusese spart. Incepand sa-i revina si amintirile, ar fi putut jura ca acel cap in fata primit il daduse gata si-i provocase si sangerarea. Incerca sa-si duca mana la nas, sa se verifice. Moment in care vreo doi medici il prinsera de brate si le intinsera inapoi langa corp.
Sebi putu sa-i vada pe medici cum ii zambira incurajator si cum apoi aruncara o privire plina de siguranta catre altcineva din camera. Comisarul se intreba daca era Cosmin. Dorea sa-i spuna tot ce vazuse, desi nu era mare lucru. Nu-si putea aminti o frantura din cum arata atacatorul. De fiecare data gand se gandea la el, incepea sa resimta si mai mult durerea din nas. Unul din doctori ii sufleca maneca de la camasa. Tampona o zona cu alcool si ii facu o injectie. Comisarul adormi aproape instantaneu.
Se trezi cateva ore mai tarziu. Nasul era fixat (avea sa afle mai tarziu ca fusese grav mutat din loc) si putea chiar sa respire lejer. Era pe un pat in spitalul Floreasca. Incerca sa se ridice in sezut si reusi fara prea mare efort. Singurul sentiment care-l incerca fu o usoara ameteala in vedere pe care o ignora pentru cateva secunde, pentru ca dupa aceea sa dispara de tot. Se intinese dupa telefonul mobil de langa el. Il recunoscu usor ca fiind al lui. Aparent sunase, nu cu mult timp in urma .Cauta rapid un numar in agenda si apela.
-Alo, Comy!?
Vorbira pentru mai bine de zece minute. Facura schimb de informatii si amandoi concluzionara ca nu aveau mai nimic. Erau amandoi la fel de disperati. Le era teama pentru Giulia, doreau sa-l prinda pe criminal – stiind ca fusesera foarte aproape de el – insa efectiv aveau mainile legate. Ucigasul nu lasase nimic in urma.
Dupa ce-si incheie conversatia, Sebi primi o pastila de la o asistenta care-l facu sa adoarma si sa mai uite putin de soc si ameteala.

*

Giulia nu se trezi decat dupa mult timp de cand fusese adusa in ascunzatoarea ucigasului. Pretutindeni era intuneric cu exceptia unui fuior de lumina ce se intrevedea dintr-un perete. Era atat de speriata incat nu lasa sa-i iasa un sunet. Facu ochii mici si incepu sa mijeasca prin intuneric, cercetand camera in care se afla. Era destul de mare, dezordonata cu tot felul de lucruri, de la hartii, ambalaje de alimente si haine. Apoi se cerceta pe insasi. Rasufla usurata cand descoperi ca era in mare parte neatinsa – inca intreaga. Se afla pe un pat mare, de doua persoane. Mainile si picioarele ii erau legate de cele patru colturi ale acestuia.
Legaturile erau indeajuns de ferme incat sa o previna din a scapa dar si indeajuns de gentil legate de incheieturile ei astfel incat sa nu o raneasca prea tare. Se misca putin, incercand sa gaseasca o pozitie mai confortabila pentru spate. Apoi se relaxa complet, uitandu-se pe pereti, incercand sa gaseasca raspunsuri.
Isi aminti cum se intamplase totul. Era foarte ingrijorata pentru Cosmin, nu daduse niciun fel de atentie omului care intrase in sectie si cand descoperi ca individul era foarte suspicios, fu prea tarziu. In timp ce se zbatu in fata lui, il zarise destul de bine. Nu intelegea cum de atat ea cat si Cosmin (mai ales Cosmin) se lasasera pacaliti de el. Stiau prea bine ce cautau, cum de nu-l suspectasera deloc?
Apoi Sebi incerca sa-i sara in ajutor, dar fara folos. Apoi ea, neajutorata – fu tarata in masina. Dupa miros, descoperi ea ca era masina lui Cosmin, ceea ce nu putea insemna decat un singur lucru. Pe drum, desi era inca pe jumatate lesinata din cauza socului si a efortului – putea sa auda franturi de zgomote din jurul ei. Mare ii fu mirarea cand descoperi ca ucigasul vorbea singur. Nu putu sa desluseasca exact ce si cum zicea, dar nu putu sa nu se gandeasca la asta o vreme. Era cam tot ce-si putea aminti. Apoi se trezise in camera intunecoasa, fara vreo cale de scapare. Fara sa poata vedea sau auzi ceva. Ar fi strigat, dar se temea ca singurul care ar fi venit ar fi fost chiar ucigasul. Asa ca se lipsea de asa ceva. Si-ar fi dorit in schimb sa stie de Cosmin...ca e bine, ca vine dupa ea, ca are un plan, ca va incheia totul asa cum trebuie.
Cosmin...se intrebase adeseori in legatura cu el – daca totul era doar un flirt – sau daca chiar il placea. Fiind in situatia aceasta grea, simtea cu adevarat ca-l iubeste. Dar exista o voce adanc in sufletul ei care-i spunea ca la fel de bine e doar teama si o farama de speranta – farama de speranta ce se agata de numele lui. Refuza sa se mai gandeasca la sentimenetele ei pentru el. Nu-i facea decat rau, cu atat mai mult cu cat el o cam dezamagise ultima oara. In plus, nu-i mai pasa chiar asa de mult. Tot ce vroia acum era ca el sa vina...avea sa lase restul detaliilor complicate si greu de gandit pe alta-data. Acum avea nevoie sa se gandeasca la el ca la un Fat-Frumos care venea sa o salveze. Nu la subcomisarul care ascundea o gramada de secrete murdare in legatura cu viata sa. Inchise ochii si incerca sa se linisteasca. Isi dadu apoi seama ca ii dadusera lacrimile. Inspira zgomotos, tragand o gura de aer in piept.
Apoi totul inceta pentru ea. Totul. Nu mai putu sa se gandeasca la nimic. Nu mai respira. Nu mai deschise ochii. Doar urechile ii erau ciulite. Usa se deschise si ea stiu ca era el.
Pasi zgomotos prin camera. Parea ca se uita o vreme la ea. Apoi se aseza pe pat langa ea. Giulia ii simti respiratia pe fata ei, astfel incat nu se putu abtina sa nu deschida ochii si apoi sa tipe.
Ucigasul o privi linistit. Isi aseza un deget pe buzele ei, facand-o sa incremneasca si sa amuteasca. O privi cu niste ochi reci si patrunzatori. Si desi parea ca e complet atent la ea, in acelasi timp murmura fel de fel de lucruri ca pentru sine. Prea speriata, Giulia nu realiza exact ce spunea el, dar fu indeajuns ca-l putea auzi. Statura asa cateva momente bune, pana cand fata se relaxa si se misca putin in pat, cautand din nou sa-si schimbe pozitia. Amortise...din nou. Era exact ce astepta el. Se apropie mai mult de ea. Isi lipi nasul de fata ei si incepu sa o adulmece si sa o mangaie cu chipul sau.
Giulia tacu, adanc ingretosata. Ii putu simti mirosul patrunzator de transpiratie ce fusese putin acoperit de niste deodorant, facand putoarea chiar mai insuportabila. Apoi el incepu sa o sarute, plimbandu-si mainile pe tot corpul ei.
Fata era gata sa urle, sa strige dupa ajutor, sa implore mila, sa se zbata. Isi aminti un singur lucru. Tanara ucisa in propriul apartament. Murise pentru ca vorbise. Tinuse minte acest lucru si era decisa sa nu faca aceeasi greseala. Daca era ca ea sa moara, vroia sa intarzie acel moment cat mai mult. Vroia sa-i dea cat mai multe sanse lui Cosmin ca sa o salveze.
Criminalul se opri la nasturele blugilor ei. Il desfacu si-i trase fascinat pantalonii in jos. Giulia tremura din tot corpul, dar nu scoase un sunet. El incepu sa-i adulmece acum picioarele, oprindu-se apoi in dreptul lenjeriei ei intime. Ranji nebuneste...

*

M-am oprit cu respiratia taiata in momentul in care am reusit sa intru in apartament. Ma simteam atat de in siguranta in intunericul care ma inconjura. Totul era simplu si lesne de dus pana la capat. Mi-am permis sa astept si sa ma odihnesc. Toata alergatura de a ajunge pana si aici si efortul de a intra fara sa ma fac simtit si auzit...ma epuizasera. Adrenalina imi invada tot corpul. Parca nu mai puteam astepta. Parca as fi ramas definitiv aici sa-l astept si sa-l omor. Dar unde ar mai fi fost distractia?
M-am asezat jos pentru o clipa si am privit in jur. Era banal, modest, mediu – nici nu ma asteptasem la mai mult. Nu reflecta niciun fel de personalitate. Am aruncat o privire si prin celelalte camere. Nimic. Abia in baie am descoperit ceva interesant – o seringa. Mirosul ce venea de la ea era incofundabil. In vremurile mele de tinerete incercasem acest drog. Oh, il cunosteam prea bine. Ajungi intr-un final sa-l cunosti si mai bine dupa ce incepi sa te lasi. Mirosul incepe sa te bantuie, sa te vaneze – incat ajungi intr-un final in situatia ingrata fie de a incepe din nou sa consumi fie sa-ti iei gatul – pentru ca te pune in situatia asta si efectiv nu mai poti controla nimic.
Eu descoperisem ca trebuia sa ma opresc la momentul potrivit. Ma simteam vulnerabil, absent, lipsit de control. De fapt, nu era vorba de cum ma simteam...ci de cum eram cu adevarat. Si eram atat de vulnerabil! Atat de absent! Atat de lipsit de control! Nu-mi placea asta. Astfel ca mi-am propus sa ma opresc. Si am facut-o. Suferinta care a venit dupa aceea a fost un pret mic in comparatie cu premiul final. O minte limpede si un control total! Odata cu drogurile s-a dus si alcoolul. A ramas tutunul. De el nu ma puteam descotorosi. Era cea mai buna arma impotriva celorlalte doua. Un pret mic. Nu afecta judecata, nu afecta simturile. Era chiar placut.
Imi aduc aminte de atat de multe lucruri in linistea si intunericul asta...zambesc si scot o tigara.
Atat de multe lucruri mi-au invadat viata incat a fost placut sa descopar cum este sa ucizi. A fost o adevarata alinare sa simt gustul sangelui. M-am detasat de tot trecutul ala urat din spatele meu. Drace, m-am detasat chiar si de prezent. Sa nu mai vorbim de viitor. Cand ucizi, capeti o putere inimaginabila fata de ceilalti semeni ai tai. Ajungi intr-acolo unde nu mai esti un semen de-al lor. Esti altceva. Esti diferit. Esti superior. De as fi stiut de asta de la inceput, poate ca totul in trecutul meu ar fi fost diferit.
Dar de ce ma gandesc la trecut? De ma gandesc la timp? Totul sta in loc pentru mine. Eu traiesc clipa. Am un obiectiv. Gandesc cu maxim cateva ore inainte, la momentul cand el va gasi noul semn lasat de mine si-mi va cadea fix in capcana...Asta imi aduce aminte ca inca nu mi-am facut treaba. Dau gata tigarea cu inca cateva fumuri. Incep sa-i rascolec printre lucrurile de pe biroul din sufragerie. Dau peste legitimatia lui. Cosmin Dinu. Poza este mult prea formala pentru fata lui – o fata atat de relaxata si detasata. Trebuie sa recunosc ca nu pot citi nimic tipic pe chipul sau. E altfel decat ceilalti. Ma intreb...daca ma gandesc la asta doar pentru ca am gasit seringa? Sau pentru ca si-a dat seama de mesajele mele?
Adevarul este ca e doar obsesia mea temporara pentru el. Mi-am propus un lucru. Sa ma razbun, sa-l prind si sa-l ucid dar nu inainte de a-l face sa simta tot ce vreau eu sa simta. E cu atat mai special cu cat ajung...iata! Ajung sa-l studiez inainte de-al confrunta. Va fi cu o singura directie si voi da totul sa fie in directia mea. Totul a fost planuit in cel mai mic detaliu. Planul asta e tot ce am eu mai bun. Daca nu voi reusi, inseamna ca el ar fi mai bun decat mine. Dar NU! Nu va fi cazul. Totul e perfect. Fiecare manevra, fiecare lovitura destinata lui. Nimeni n-ar putea vedea toate astea venind ca mai apoi sa mai si supravietuiasca. Daca prin absurd ar face-o, jur pe viata Giuliei ca nu ma va prinde viu. De-ar fi sa cad, tot voi lua pe cineva cu mine.
E bizar sa gandesc asa. Sunt totusi atat de increzator! De ce iau in calcul si esecul? Vad ceva in Cosmin Dinu? Altceva fata de ce sunt obisnuit si pregatit sa combat? Pana la urma ce este el? E mai mult decat un simplu politai?
Oftez putin...de ce atatea amintiri si de ce atatea indoieli?
Nu mai vreau sa pierd timpul...
Las indiciul, ma asigur ca totul este indeajuns de clar si plec la fel de tacut si invizibil precum si venisem.
E timpul sa ma intorc acasa. Nu ma pot gandi decat la cine ma asteapta acolo, legata de pat. Drace! Simplul gand la Giulia ma excita. Tot nu ma pot abtine sa nu-mi pun unele intrebari? De ce o percep pe ea altfel? Problema e ca deja stiu raspunsul si ma intristeaza putin. N-are nimic de a face cu ea. Cel putin nu in mod direct. Mda, e atragatoare. Dar ce-mi place la ea este faptul ca tine la el, foarte probabil ca si viceversa. Asta este partea influenta din mintea mea. Ce se intampla? Ce e cu gandurile astea?
Ajung acasa. Entuziasmul si adrenalina ma invadeaza iar. Macar aici nu voi trebui sa astept. Intru in camera ei. Da, asa am boteza locul acum. Camera ei. Sa nu aibe senzatia ca nu e dorita aici. E foarte dorita. Astfel ca intru destul de zgomotos inauntru. In caz ca doarme, se va trezi. Daca e deja treaza, o va speria.
Ha, ha, ha. Intr-adevar. Draga de ea e deja treaza. Nu de mult, imi dau seama dupa nelinistea ei. Are lacrimi pe obraji. Continua sa planga, desi nu realizeaza. Ma apropii de ea si ii soptesc ca totul se va termina curand. Nu reactioneaza pe moment. Apoi da sa tipe. Ii indic sa nu o faca si a terminat rapid. Incep sa o pipai, sa o mangai, sa-i simt pielea fina pe fata mea. Tremura din toate incheiturile dar nu mai indrazneste sa zica nimic. Nimic. Imi place sa-mi plimb mainile peste tot pe ea. Sa explorez, sa gasesc puncte delicate, sensibile, care ar putea provoca placere...
Ii desfac dintr-o miscare rapida nasturele de la blugi. Ii trag pantalonii in jos. Ii adulmec picioarele lungi si fine. Apoi dau de chiloti. Zambesc. Imi place ce fac, imi place peste ce dau. Incerc sa fiu pe cat de delicat posibil. Apuc...si-i trag in jos cu o singura miscare. Tresare, scoate un scancet dar amuteste intr-o secunda. Sunt uimit. Iat-o in fata mea, pe jumatate goala, si totusi tace din gura. Trebuie sa se teama serios pentru viata ei daca reusea sa se stapaneasca atat de bine. Picioarele i s-au strans incordate, atat cat ii permiteau sforile legate de pat. O sarut pe buze. Din nou scoate un zgomot infiorat din gatlej dar nu cedeaza.
Vreau mai mult de la ea. Vreau sa o vad umilita, infranta, invinsa. Vreau ca atunci cand o sa-l revada pe el sa nu-l mai poata privi in ochi, sa vrea eventual sa moara si ea odata cu el. Continui sa o pipai, de la gat in jos. Apoi incet, incet mainile imi aluneca intre picioarele ei. Atunci o simt cum e aproape sa cedeze. Deci asta e. Chiar parea un secret pentru mine. Dar totul era chiar atat de simplu. Imi desfac pantalonii si fara sa mai prelungesc momentul...incep.
E disperata. A cedat definitiv. Intai da in plans. Lacrimile si transpiratia i se imbina pe fata. Intreg corpul ii este incordat. Nu se mai poate misca. Pe masura ce intru in ritm, incepe sa tipe. Ii acopar gura cu o mana si prind un nou elan. O doare. Stiu asta dupa cum se zbate sub mine. Insa placerea mea persista. Patul se scutura cu noi...
Cateva minute mai tarziu termin. Ii iau mana de la gura. Nu mai are energie nici sa urle. E sufocata, epuizata. Respira cu greu si apoi se porneste sa planga in tacere. E tot ce poate face. Ma ridic din pat, ii dezleg legaturile. Ea se ghemuieste dintr-o miscare, incercand sa-si ascunda goliciunea si sa-si aline durerea. Ii zambesc. Rad de suferinta ei. Totul a fost prea placut, prea meritat. Iau hainele ei cu mine si incui usa de la camera ei.
Ies afara pe bloc si aprind o tigara. Fac apoi ce fac de obicei. Ascult linistea. Shh...o pot auzi cum sopteste. Imi spune...imi spune despre el. Se apropie. E aproape aici. Aproape dar nu atat de aproape pe cat i-ar place lui sa creada.

*

Cosmin era epuizat. Toate se intamplasera cu o viteza uluitoare. Timpul prinsese aripi si-l aruncase intr-o goana nebuna pe un drum catre nicaieri, asa cum avea sa descopere de unul singur. Cand gasi timp sa se linisteasca, descoperi ca era atat de adormit inca nu putea si nici macar nu dorea sa mai doarma. Ii venea greu sa se intoarca in apartamentul sau. Parasi sectia, unde tot cautase vreun indiciu izbavitor si se aseza pe un trotuar in apropiere, incercand sa-si goleasca mintea, sa se relaxeze si eventual sa astepte. Stia sigur ca unica lui sansa ramasa era sa astepte.
Inevitabil rememora tot ce se intamplase in ziua aceea. In special toata alergatura pe care o facuse din momentul in care gasise inima in acea fundatura si cazuse in momeala ucigasului. Inca nu-i venea sa creada cat de naiv fusese. Injurase incontinuu. Si-ar fi dat pumni in cap pana la epuizare daca n-ar fi stiut ca pur si simplu n-avea sa-l ajute la nimic.
Mortii ma-sii de treaba!
La ce folos sa se abtina?
Alergase disperat la sectie. Acolo insa totul era pustiu. Giulia si individul disparusera – era evident ca impreuna. Banuia ca nu i-ar fi fost greu psihopatului sa o prinda si sa o ia cu el. Stia. El stia. Criminalul stia ca Giulia inseamna ceva pentru el. Cosmin era de multa vreme constient ca se transformase intr-un razboi si ca toate mesajele lasate in ultima vreme i se adresau in cel mai direct mod posibil. Ucigasul reusise sa afle cine este el, castigase un avantaj de netagaduit, unul decisiv. Avea o arma. El nu avea nimic. Nu stia cine este, nu stia unde sa-l gaseasca, nu stia cum ar fi trebuit sa procedeze mai departe.
Sebi era cazut pe jos. Rauri de sange i se scurgeau abundent din nas. Din bruma de elemente de prim-ajutor studiate la Academie, Cosmin isi dadu seama ca era ceva urat dar nu neaparat grav. Il asezase pe comisar culcat, cu capul dat pe spate, si ii deschise gura, permitandu-i sa respire. Langa arcada dreapta ii aparuse acum o vanataie.
A primit doua lovituri...
Sunase la urgente. Ambulantei nu avea sa-i ia mult sa ajunga. Sectia era aproape. Cosmin telefona apoi la centru si puse in alerta intreaga brigada de investigatii. Insista ca si agentii din oras sa se puna pe cautat, dar fu oprit, inevitabil, de birocratie si romanisme. Nu stia cum sa procedeze mai departe. Ce sa faca mai intai? Erau atat de multe, cu toate ca prioritatea ar fi trebuit sa fie alta...stranse din dinti si hotari sa se ocupe de toate rand pe rand.
Intai Sebi...
Se duse langa el. Hotari sa nu-l mai atinga, dar incerca sa-l trezeasca, sa-l faca din nou constient. Ar fi fost mai bine sa iasa cat mai repede din lesin. Inca nu era sigur ca putea respira de unul singur. Il striga de cateva ori, fara prea mare succes. La un moment dat insa, Sebi gemu putin, parand ca incearca sa raspunda, sa dea un semn de viata. Insa nu se mai intampla nimic. Revenise in starea aceea de letargie. Cosmin se impacienta putin. Nu mai avu timp sa faca insa nimic pentru ca aparu echipajul de pe ambulanta in sectie. Il dadura rapid la o parte si-si incepura procedurile. Ii desfacusera camasa patata de sange pentru a-i lejeriza respiratia si-i pusera un tub cu oxigen.
Adusera apoi targa, grabiti sa-l duca spre spital.
-Nu stiu de ce nu se trezeste, spuse Cosmin repede, usor cuprins de deznadejde. E lesinat de ceva timp.
Medicii de pe ambulanta il conectara la un aparat mobil de monitorizare si incepura sa-i cerceteze nasul in timp ce o targa venea de la masina, gata sa-l ia de jos. Conform aparatului, semnele vitale erau normale. Respiratia si bataile inimii erau un pic mai alerte, dar nu era nimic neobisnuit in cazul de fata. Nu mai statura pe ganduri si-i administrara o doza de calmant pentru durere, sperand ca asta l-ar putea trezi. Incepura sa-l strige si pe nume pe masura ce Sebi fu ridicat pe targa si dus spre ambulanta. Comisarul paru ca se trezeste exact in momentul in care era urcat in masina. Se cerceta singur, un pic speriat de tot sangele de pe camasa sa. Incerca sa-si duca mana la nas, dar fu oprit. Hotarara sa-i faca inca o injectie – una care sa-l adoarma .Totul parea normal. Medicii ii zambira incurajator lui Cosmin. Se urcara in ambulanta si demarara catre spital cu sirena pornita.
Cosmin statu pe loc pentru un minut, nereusind sa-si revina. Fu aruncat din nou in bratele realitatii in momentul in care telefonul ii suna. Brigada de investigatii era aproape. Le iesi in intampinare.
-Prezentati act, spuse unul dintre ei.
-Cosmin Dinu. Subcomisar, spuse el plictisit.
Majoritatea il cunosteau. Stiau ca el se ocupa de “Criminalul din Intunteric” si erau constienti ca despre asta era vorba si aici.
-Bine, ascultati, le vorbi Cosmin. Vreau doua echipe. Una in birou, in sediu. Acolo suspectul nostru a atacat secretara si apoi pe comisarul-sef Radu Sebastian. Vreau sa stiu daca a lasat amprente sau alte semne biologice. A avut loc si o bataie. Sangele de pe jos este al sefului, doar ce a fost luat de ambulanta.
-Si ceilalti?
-Cu mine, acum.
Mergeau cu un pas rapid, undeva intre mersul grabit si alergare.
-Suspectul a intrat in sectie si a pretins ca un martor este atacat pe o alee din zona. Eu m-am dus sa verific, astfel ca nemernicul a ramas singur cu secretara si sefu’. A pregatit un soi de momeala pentru mine. Dare de sange, un nou mesaj si...
Inghiti in sec:
-...si o inima – foarte probabil sa fie de la martora pe care o asteptam. Vreau ca tot locul sa fie curatat si analizat cu atentie. Fara pauze astazi la laborator, haideti!
Ii conduse pe aleea minuscula si urat-mirositoare. Incepura fotografiile, colectarea de mostre ale probelor biologice si analiza noului mesaj scris cu sange.
Cosmin lua singur o foaie de hartie si un creion si copie la repezeala textul. Citi textul o data, de doua ori, de trei ori – incercand sa gaseasca ceva mai mult decat ceea ce era evident. Nimic. O noua amenintare, un nou mesaj direct catre el. Il cuprinse frustrarea, disperarea. Simtea ca pierde si simtea ca o trage si pe Giulia dupa el. Ba mai mult, ea putea la fel de bine sa loveasca pamantul inaintea lui.

“Wake up! Mow the weed!
You'd be nothing without me!
Take my life if you have the heart to die!

You bastards tainted my tool
Raped my words, played me a fool
Gather your precious glitter and leave me be!
The Great Ones are all dead
And I'm tired, too!

I. Trully. Hate. You. All!”
•
Mentionarea inimii era mai mult decat directa cu ceea ce lasase in urma. Se simtea incoltit si riposta mai ceva decat un animal ranit. Nu avea de gand sa cada. Si daca totusi ar fi fost nevoit sa o faca, n-ar fi cazut singur. Cosmin intelegea asta. Intelegea perfect.
Apoi se intampla ceva foarte brusc si neasteptat. Intreaga echipa, alaturi de Cosmin tresarira si privira cu oroare. De pe blocul de patru etaje pe-al carui perete statea scris cu sange mesajul, cazu trupul de la care provenea inima. Toata lumea amuti si paraliza pentru un moment. Lui Cosmin nu-i trebui sa vada prea mult. Recunoscu parul blond si imbracamintea pe care o remarcase cu o seara inainte. O lua la goana cat mai departe de locul investigatiei si dadu sa verse. Isi goli intreg stomacul, nevenindu-i sa creada. Efectiv nu mai stia ce sa creada. Era inmarmurit. Era cu adevarat moarta. Orice sansa de a-l descoperi se dusese acum pe apa sambetei.
Nu se gandi ce insemnau cu adevarat toate acestea. Nu-si dadu seama ca din moment ce criminalul o descoperise pe fata, la fel de bine il descoperise pe el. Asa daduse peste el la sectie si-i intinsese capcana, rapind-o apoi pe Giulia.
Subcomisarul avu totusi taria incat sa mearga mai departe si sa faca ce trebuia. Lua telefonul si-l apela pe Claudiu.
Poate pustiul ar putea sa ajute acum cand suntem afundati in cacatul asta pana la gat.
-Alo?
-Claudiu. Cosmin Dinu la telefon.
-Oh, salut!
-Salut. Uite, avem mari probleme pe-aici pe la sectie. Jigodia aia ne-a tras pe toti pe sfoara. Nu stau sa intru in detalii dar situatia este de tot cacatul. In plus, a lasat un mesaj. Eu l-am copiat, citit, inteles si asa mai departe. Vreau sa stiu si opinia ta. E mai mult decat un mesaj de amenintare, poate ascunde si altceva?
I-l citi. Dupa cateva secunde de tacere, Claudiu spuse:
-Recunosc versurile dar...n-as putea gasi nimic ascuns. E evident o amenintare, o riposta. E furios, omule. E pus pe rele.
Zi-mi ceva ce nu stiu deja!
-Nimic deosebit deci? intreba Cosmin stramandu-se si dorind sa incheie conversatia.
-Ma tem ca nu.
-E-n regula. Mersi oricum, pustiule.
Ii inchise. Ofta inciudat. Micul avantaj pe care-l avusese pana acum in fata ucigasului se arata din nou nefolositor atunci cand era mai mare nevoie de el.
Intre timp, echipa de pe alee isi terminase treaba. Colectasera tot ce era de trebuinta. Luasera cadavrul si curatasera locul. Cosmin ceru doua persoane care sa se plimbe prin vecinatate si sa puna intrebari.
-Daca cineva a vazut sau a auzit ceva, vreau sa stiu, le spuse subcomisarul.
Cei doi voluntari incuviintara scurt din cap.
Se intoarse la sectie. Nu gasisera nimic. Absolut nimic. Criminalul se ingrijise bine de propria urma.
Cosmin il opri pe seful de brigada:
-Asculta...vreau rezultatele de la laborator cat mai repede. Nu e vorba doar de caz. Nenorocitul asta a rapit-o pe secretara. Are un ostatic,fir-ar sa fie. Nu vreau sa dureze prea mult asta. Mobilizati toti oamenii pe care-i puteti gasi. Vreau sa fie cautat prin tot Bucurestiul.
-Bine, voi avea nevoie de semnatura, spuse repede seful brigazii, intinzandu-i un formular gol, pe care avea de gand sa-l completeze cu ce trebuia ulterior.
Cosmin dadu sa semneze, dar seful de brigada se trase inapoi:
-Din cate stiu eu, nu tu esti la conducere pe-aici.
-Sefu’ e in spital, in mortii ma-sii de treaba! urla Cosmin exasperat. Cine cacat vrei sa semneze? Papa de la Roma?
-Nu tu conduci investigatia, i-o intoarse seful de brigada calm.
-Da’ cine pu...
-Eu, se auzi o voce un pic tremuranda din usa sectiei.
Cosmin se intoarse uimit. In usa statea Horia Sorescu. Subcomisarul simtea situatia atat de penibila incat nu stia daca trebuia sa o dea in plans sau in ras.
Se instala un moment de tacere. Sorescu statea acolo, un pic fricos, clipind des catre Cosmin, incercand sa arate ca intr-adevar el este la conducere. Seful de brigada privea nedumerit. Nu stia exact cui sa ceara semnatura. Cel care conducea pe hartie sau cel care facuse toata treaba pana in momentul acela?
-Pierdem timpul. Semneaza dracului formularul ala! urla Cosmin la Sorescu.
Conducatorul investigatiei se apropie timid de seful de brigada. Ii lua hartia din mana, insa nu paru prea dornic sa semneze. In schimb, se porni sa citeasca nimicurile insiruite pe act.
Subcomisarul simtea ca explodeaza.
-Ce mama naibii faci? Semneaza odata!
-As dori sa citesc si sa stiu exact ce autorizez prin acest act...spuse Sorescu cu acelasi glas lipsit de vlaga.
Jur ca-l lovesc pe cretinul asta...De fapt nu...
-...asa ca nu e nevoie sa tipi, Comy. Stiu ce fac.
...nu! O sa-l omor in loc!
-Asculta idiotule, criminalul a prins-o pe Giulia, suiera Cosmin.
Horia Sorescu se bloca. Intr-o secunda era cu pixul in mana, semna si-i inmana formularul sefului de brigada.
-E totul in regula, dati-i bataie, ii spuse el.
Seful de brigada saluta scurt si o zbughi afara pe usa. Intre timp sectia se umpluse de agenti, adusi pentru pazirea (inutila de altfel) locului sau pentru noi ordine.
-Bun. Acum sefule de investigatie...ii spuse sarcastic Cosmin...da un telefon si cere de la centru ca toti agentii din oras sa fie mobilizati pentru gasirea suspectului. Nu uita sa mentionezi ca o tine ostatica pe Giulia.
-Nu cred ca e nevoie, raspunse Sorescu repede. Echipa de la investigatii va fi de ajuns.
-??
-In plus, nu pot sa cer asa ceva de la centru, ar fi imposibil de executat un asemenea ordin, trebuie sa luam in calcul si...
Ce face cretinul asta?
Cosmin intelegea de fapt prea bine ce facea Sorescu. Incerca sa-si gaseasca o atitudine si o vointa proprie. Dorea sa arate ca intr-adevar el era la conducere si ca putea gandi pentru el, fara sa-i dea cineva ordine sau sa-i indice ce trebuie facut. Doar ca nu-si gasise nici persoana si nici momentul.
-Asculta dobitocule, ii spuse Cosmin printre dinti.
Totul se intampla foarte rapid, se repezi asupra lui Sorescu si-l lua de gulerul camasii. Instantaneu cei patru-cinci agenti sarira sa-i desparta, dupa o scurta ezitare, moment in care Cosmin se grabi sa adauge:
-Lasa aerele de putoi asezat mai sus decat merita! Stii ce ai de facut. Asculta-ma pe mine si fa ce-ti spun, ca daca nu, jur ca sterg podeaua cu tine.
Intre timp fusesera despartiti:
-Ma tem ca nu e cazul, Comy, ii raspunse seful de investigatie tremurand.
O sa cedez nervos.
-Mai du-te dracului, handicapat retard ce esti! zbiera din nou subcomisarul. De ce stau eu sa-ti cer permisiunea. Ma duc naibii direct la centru, si le explic ce debil mintal esti tu si cum nu poti sa mai conduci investigatia asta, pana nu o pierdem pe Giulia si-l lasam pe ucigas sa mai scape o data.
Iesi furtunos din sectie.
Cacat! Sa-mi bag...
Se intoarse inauntru cu la fel de multa furie dupa doar un minut.
-Ce s-a intamplat? intreba Sorescu, parand cu adevarat ingrijorat.
-Taci, du-te naibii! il repezi Cosmin.
Nenorocitul ala mi-a luat masina. A fugit cu Giulia in masina mea. In masina mea nenorocita.
Intr-adevar nu-i lua mult sa-si dea seama ca masina lui lipsea din parcare, din locul unde o lasase. Acum se explicau multe, mai ales cum scapase atat de repede nevazut.
-Vroiam sa adaug, Comy, relua Sorescu calmat, ca te-ai fi dus degeaba la centru. Stii ca eu si chestorul ne avem foarte bine.
Pupincurist ordinar!
Se repezi spre el si inainte ca oricine altcineva sa poata face ceva, il pocni cu toata forta de care era capabil, fix in figura. Sorescu se prabusi zgomotos. Cosmin se feri abil de mainile celorlalti agenti, departandu-se de victima sa.
Dupa ce Sorescu isi reveni in fire, Cosmin ii striga:
-Ucigasul mi-a furat masina, deci fa bine si pune-o in urmarire. Asa putem da de el!
Iesi apoi din sectie.
Stia ca Sorescu nu avea sa-i respecte indicatia. Dar stia ca dupa o vreme, avea sa descopere de unul singur ca era un sfat bun si avea sa cedeze. Sau cel putin asa spera el. Habar nu mai avea de nimic in acele momente.
Porni sa colinde o vreme pe strazi. Incerca sa refaca un traseu imaginar din mintea criminalului. In realitate incerca doar sa-si goleasca mintea si sa gaseasca cateva raspunsuri. Se uita la ceas. Trecusera aproape doua ore de cand Sebi fusese luat cu ambulanta. Isi imagina ca intre timp ar fi fost destul de stabilizat si in stare sa vorbeasca. Il apela pe mobil, rugandu-se sa-i raspunda. Nu avu succes. Abia dupa cinci minute si inca vreo patru apeluri, Cosmin fu usurat sa-i auda vocea usor infundata a comisarului-sef.
-Alo, Comy!?
-Hei...totul bine? Ce-ti face nasul?
-Bine. Amortit. Dar bine. Tu ce faci?
-Un mare cacat, raspunse Cosmin amar.
-Sa inteleg ca Sorescu a intrat in actiune.
-Nu e asta...adica e si asta, dar pe cat de cretin e, pe atat de constient ca fara mine nu merge oricum nicaieri ancheta. Problema e ca nenorocitul a rapit-o pe Giulia si nu stiu in momentul asta cum sa-i dau de urma.
-As vrea sa ajut, dar zau daca stiu cum as putea-o face.
-Presupun ca nu i-ai vazut prea bine fata.
-Nu, eram prea ocupat sa-mi iau capete-n gura de la el.
Cosmin surase.
-Pot sa-ti spun atat – e solid si are parul deschis la culoare, saten spre blond.
Subcomisarul tacu, rugandu-se sa mai existe ceva. Orice.
-Tu unde erai cand a atacat?
Cacat. Nu mai stie nimic. Nimic.
-Tipul a venit in sectie, spunand ca o femeie cu semnalmentele martorei mele este atacata. N-am stat prea mult pe ganduri. Nici macar nu am putut sa realizez ca tipul m-ar trimite pe o pista falsa si totul ar fi o mare teapa. Am facut o mare prostie! In locul unde m-a trimis am gasit cadavrul fetei, un nou mesaj razbunator. Claudiu n-a putut deslusi altceva in intelesul sau decat razbunare. Tipul a stiut cine sunt, a stiut ce asteptam si a stiut cum sa loveasca mai tare. Acum n-a lasat niciun semn. Nu stiu ce sa fac, de unde sa caut. Mi-a furat pana si masina! Nu a lasat nimic altceva.
-Si totusi, crezi ca pregateste o confruntare, nu?
-Nu-mi pasa acum de asta! Acum imi pasa de Giulia. Nu vreau sa o atinga macar nenorocitul ala! Dar presupun ca da...va veni si o confruntare. Va veni momentul cand va veni dupa mine. Nu stiu daca as putea sa ma pregatesc pentru asa ceva.
-Cel mai bine ar fi sa nu risti...nu sta singur intr-un loc prea mult timp.
-Nu o sa-mi iau bodyguard, Sebi...sa fim seriosi.
-Comy, intr-o situatie de genul asta – nu avem nevoie de eroi.
-Nu. Intr-o situatie de genul asta avem nevoie de cineva care-i sa traga un glont in gura jigodiei asteia. Scuza-ma daca intentionez sa fiu eu acela. A dus totul la gradul de confruntare personala.
-Da dar...
-Indiferent daca voi fi singur sau nu, nu voi sta pe ganduri. Ma duc dupa el! Pana la capat! Indiferent de circumstante.
-Stii ce vreau sa-ti spun...stii ca nu e corect ce vrei sa faci. Macar...ai grija de tine.
-Nu poti sa-ti promit nimic, ii raspunse foarte serios Cosmin, rasufland obosit.
-Stiu. Atunci, sa ai grija de tine prietene. O sa incerc sa revin la sectie sa ajut – cat de repede voi putea.
-Tu fa bine si stai acolo peste noapte. Odihneste-te...prietene!
Rasera incet amandoi apoi isi urara la revedere.
Colinda in acelasi ritm monoton pentru mai bine de doua ore. Se uita inspaimantat la ceas. Pierdea timpul fara folos. Era atat de neputincios. Efectiv nu mai stia ce sa faca. Se aseza pe o bordura holbandu-se la stelele lucioase care incepeau sa-si faca aparitia pe cer. Dorea sa poate merge dincolo de ele. Sa le atinga, sa afle raspunsuri. Ce n-ar fi dat sa le afle secretele. Sa dea de criminal. Sa o salveze pe Giulia.
Giulia.
Fu surprins . Pentru o vreme nu mai avusese timp si energie ca sa se mai gandeasca la ea. Si il durea asta. Era nedumerit. Tinea atat de mult la ea si in acel moment realiza acel lucru in cel mai brutal mod. Exact cand ea lipsea si era posibil ca viata sa-i atarne de un fir de par. De fapt, Cosmin nu mai era sigur nici macar de acel fir de par. Poate ca viata ei era pur si simplu in picaj. Si el nu putea face nimic sa opreasca caderea. Din nou gustul amar al neputintei il cuprinse, amestecat cu acea aroma ce-i dadea forta, forta inutila – furie – dorinta de razbunare. Insa unde ar fi eliberat-o? In fata lui Sorescu? In bordura de langa el? Unde?
Stelele de deasupra sa aparusera in toata splendoarea lor. Cosmin fu surprins sa le vada asa puternice din interiorul Bucurestiului. Incepu sa le vada cum se misca, cum prind forme nestiute, cum se imbina si cauta raspunsuri pentru el. Toata acea energie imaginara se canaliza intr-o sursa deloc neasteptata, care insa il facu pe Cosmin sa tresara, sa-si puna noi intrebari. Il facea sa fie intrigat, chiar furios.
-Trezeste-te din visare, Romeo! ii spuse ea in fata cu un ton ironic.
Subcomisarul se simtea, pe buna dreptate, ca si cum ar fi vazut o fantoma.
-Nu inteleg...
-Mai conteaza? i-o taie ea plictisita. N-ai vrea sa incepi sa faci ceva, in loc sa stai aici sa contemplezi la stele, sa te gandesti la Giulia si sa nu faci nimic in legatura cu salvarea ei?
-Nu am mai luat o doza de mai bine de douazeci si patru de ore. Cum de...existi?
-N-ai lucruri mai importante de facut in momentul asta, decat sa-ti pui intrebarile astea banale si inutile?
Se infurie, sari in picioare:
-Nu! Nu am!
Se repezi asupra ei si o apuca de incheietura...fu socat sa vada si sa simta cat de reala...parea. Facu ochii mari in fata ei, care il privea in continuare sfidatoare.
-Cum e posibil?
Ea ofta.
-Raspunde-mi, se repezi el. Cum e posibil? Efectul drogului a trecut, n-am mai luat de atata timp, sunt sigur! Sau nu?
-Oh, ba esti sigur, si ai dreptate, raspunse ea ridicand din umeri.
-Atunci? Ce e e asta?
-Ce nu intelegi tu este ca eu nu sunt drogul si nici neaparat efectul drogului. Eu sunt rodul subconstientului tau. Rod care intamplator se declanseaza la tine cu ajutorul drogului. Acum cred ca a functionat doar din adrenalina.
-Nu! Nu! Nu!
Simtea ca-si pierde mintile.
-Mi-ai spus prima data ca tu esti senzatia mea pentru droguri, in niciun caz rodul subconstientului meu.
-Se pare ca m-am inselat, spuse ea simplu.
Privirea lui asupra ei fu ucigatoare.
-Uite, aflu si eu si leg lucrurile pe masura ce se intamplare. Tot ce stii tu, stiu si eu. Nimic mai mult. Stii ca raspunsul asta e adevarat, pentru ca e generat de mintea ta. Sub forma mea. Eu cred ca este evident ca eu nu mai sunt senzatia ta de drog. Pentru ca ai spus-o chiar tu, n-ai mai luat nimic de mai bine de douazeci si patru de ore.
Asta sau am intrat in sevraj...Dumnezeule!
-Lasa-ma in pace, ii spuse el. Ii dadu drumul.
Ea se pregati sa protesteze, dar Cosmin ii taie vorba posomorat:
-Stiu ca nu poti sa dispari. Dar te rog...taci!
Si ea exact asta facu. El o lua agale spre casa. Pe la jumatatea drumului lua un taxi. Intra in apartament cu gandul sa doarma. Noaptea se putea dovedi adesea ca un sfetnic bun. Poate ca odihnit ar fi avut mai multe idei cu ce sa inceapa. Cel mai tare il durea faptul ca poate Giulia nu avea atata timp cat isi tot rezerva el pana sa gaseasca raspunsuri.
Intra in casa si stiu ca ceva nu e in regula. Stia ca lucrurile nu erau asa cum le lasase. Desigur, el era dezordonat dar ar fi putut jura ca aceea nu era dezordinea lui. Inima incepu sa-i tresalte vioi in piept. Senzatia de adrenalina il invada cu totul. Incepu sa caute atent. Infasca arma ascunsa inteligent in spatele cuierului. Cerceta tot apartamentul doar ca se descopere dezamagit ca nu era nimeni. Asta pana cand zari biletul. O durere de cap provocata de graba si groaza in acelasi timp il izbi. Era un mesaj...de la ucigas! Era simplu scris, si ce-l ingrozea si mai tare e ca nu-i venea nicio idee pe moment in legatura cu ce vroia sa spuna.

“Iadul ingheata cu totul. In parodia Californiei. Prea incet si ea moare...prea repede si ea moare. Asta e doar pentru tine. Pentru nimeni altcineva.”

Ce mama dracului incearca sa zica?
Mintea ii era goala. Lipsita de inspiratie, idei. De totul. Era pregatit sa actioneze, sa lupte. Nu sa gandeasca. Singura idee care-i veni era una cu adevarat disperata, realiza asta. Dar ce rost mai avea sa astepte?
-Alo?!
-Claudiu! Repede. Scrie asta! Trebuie sa stii ce inseamna.
Baiatul copie dupa dictare constiincios. Nu spuse nimic. Nici ca stie, nici ca nu. Daca subcomisarul ar fi putut vedea prin telefon, l-ar fi vazut incruntandu-se teribil, incercand sa realizeze daca acel gand razlet care-i bantuia mintea era ceea ce trebuia. Era constient de data aceea ca nu avea voie sa rateze, sa se insele. Viata cuiva depindea de asta. In cele din urma isi lua inima in dinti si-i insirui ideile sale lui Cosmin:
-Eu iti spun ce cred, te implor nu o lua neaparat de buna. Daca tu crezi ca poate fi asa, atunci fa-o dar daca nu, te rog nu ma invinui. Pur si simplu e tot ce-mi vine-n minte. S-ar putea chiar ca individul sa fie foarte limpede, evident si clar. Dar incearca sa ne sperie, sa ne ameteasca.
Urma un moment de tacere profunda si apasatoare.
-“Iadul ingheata cu totul” – incepu Claudiu – este un nume de album al unei formatii – Eagles. “Hell freezes over” – asa se numeste in original. Apoi urmatoarea fraza – “In parodia Californiei” – pe acel album apare o piesa – “Hotel California”.
Cosmin se incrunta putin asupra textului. Pana acum totul se lega. Dar ce era “parodia Californiei”?
-Pustiule, ma indoiesc cu individul a plecat in California...
-N-am terminat, ii raspunse Claudiu autoritar. Un soi de parodie la piesa asta a facut o trupa romaneasca. Ar trebui sa aibe destula logica, fie ca toata chestia in sine e de-a dreptul nebuneasca.
-Ce trupa?!
-Vama Veche, raspunse baiatul. Hotel Cismigiu.
Cosmin prinse esentialul din raspunsul sau:
Cismigiu!
-Si restul?
-Amenintari ieftine?
-Nu-s chiar atat de ieftine...nu cand e vorba de Giulia. Bine, pustiule! Mersi. Am plecat!
-Sper din tot sufletul sa fi gandit bine cu totul, ii spuse Claudiu inmarmurit.
Si eu! Si eu!
Nu mai spuse nimic. Inchise telefonul si iesi vijelios pe usa. Alerga disperat pana la cealalta scara a blocului si-i batu la usa lui Raul. Barbatul era pe jumatate adormit cu cheile in mana, chinuindu-se cu greu sa descuie usa. Nu fu asa surprins cand il vazu pe Claudiu.
-Ce p.... faci?
-Am nevoie de asta, mersi – il repezi Cosmin si o zbughi.
Raul realiza cu greu ce se intamplase. Subcomisarul tocmai ii infascase cheile din mana. Cheile de la casa si de la...

...misto masina!
Accelera puternic pe bulevard. Fiecare viraj facut, fiecare semafor incalcat. Nu si-ar fi dorit sa fie vazut acum de vreun politist de la circulatie. Ar fi avut multe, prea multe explicatii de dat. Cu toate acestea, de data aceea avea legitimatia la el. Ramasese in buzunarul sau de la spate, dupa toata nebunia petrecuta in timpul zilei. Era constient de asta datorita faptului ca acum il deranja la sezut.
Cand ajunse in preajma parcului, frana. Masina aluneca zgomotos inca cativa metri pentru ca apoi sa se opreasca fix unde dorea Cosmin. Nu se mai deranja sa incuie. Infasca cheile din contact si o lua la goana prin parc. Era cu privirea in toate partile asteptand sa vada ceva, pe cineva. Era deja noapte tarziu. In parc nu era nimeni. Sau...aparent nimeni. Obosise. Incetini sa-si traga rasuflarea, pasind insa intr-un ritm alert si sperand din tot sufletul sa se termine cu mascarada cat mai curand.
Isi aduse aminte de dupa-amiaza aceea ploioasa si romantica pe care o petrecuse in compania Giuliei in acelasi parc. Asta il facu sa se motiveze si sa fie mai atent, cu privirea in toate directiile.
Apoi vazu o silueta care pasea incet, ca de o plimbare pe una dintre alei. Duse mana la buzunarul sau interior. Stranse in mana arma. Nu avu timp insa sa mai faca si altceva. Se dovedi ca silueta il urmarea atent. Cum zari miscarea, o lua la goana in directia opusa. Cosmin pierdu orice ratiune, orice simtire. Un singur gand il domina salbatic.
Prinde-l!
Nu mai conta ca alergase destul prin parc pana atunci – ca era epuizat si neodihnit dupa ultimile doua seri – ca era singur. Absolut nimic nu mai conta pentru el. Decat acel unic gand.
Porni sa-l urmareasca. Incepu sa-i deslusaca partial silueta. Era inalt si masiv. Posibil si puternic. Era rapid dar nu intr-atat de rapid. Din toata intretinerea fizica pe care obisnuia sa o faca, Cosmin era cel mai antrenat la alergat. Il ajuta sa se destinga si era pentru el cel mai usor de facut. Nu simtea dar nu dadea totul, inca consumat de evenimentele petrecute in cursul zilei. Cu toate acestea, pastra o distanta rezonabila intre el si cel de care era sigur ca nu putea fi altcineva decat ucigasul.
Nici nu realiza cand parasira parcul si intrasera pe niste alei intunecate dintre blocurile invecinate. Nu-l mai putea vedea. Locul era prea slab (sau deloc in anumite zone) iluminat. Insa il putea simti. Ii putea auzi pasii foarte zgomotosi, respiratia care incepea sa devina tot mai grea. Si mirosul, un miros neperceput pana atunci de el in cei trezeci si ceva de ani ai sai...se intreba pe moment ce era. Dar nu mai conta atat de mult. Auzi apoi un zgomot metalic, si fu uluit sa-l vada pe criminal catarandu-se cu foarte multa agilitate pe o scara de incendiu. Cosmin il privi aproape ca trasnit. Pur si simplu nu realiza cat de mult alergase dupa el. In plus, nu vazuse foarte des o scara de incendiu in Bucuresti. Noaptea ii dadea oare iluzii?
Nu statu foarte mult pe ganduri si sari dupa el. Se catara cu ceva mai multa greutate. Nu era pregatit de loc de ce urma. Urmaritul urca acum scarile cu rapiditate pana pe acoperis. Cosmin se arunca imediat in urmarire dupa el. Daca ar mai fi intarziat o secunda nu l-ar fi zarit sarind brusc pe un bloc apropiat. Din nou uluiala il cuprinse pe subcomisar, nevenindu-i sa creada ce avea el sa faca in doar cateva momente...
Saritura fu de fapt mai usoara decat se astepta si efortul mult prea mare, astfel ca ateriza direct intr-o rostogolire si apoi imediat dupa ucigas din nou in picioare! Sa-l fi intrebat in acele momente daca se afla pe un bloc cu patru sau cu zece etaje, n-ar fi stiut sa raspunda. Continua sa-l urmareasca peste acoperisul care parea ca se intinde parca peste tot Bucurestiul. Tinta ii disparu pentru o secunda din privire – parca definitiv. Stiu insa perfect pe unde o luase. Aprecie insa complet gresit peisajul. Daca ar fi putut vedea de dinainte, ar fi observat ca ucigasul facuse o saritura si ajunsese pe un alt acoperis. El nu se misca destul de rapid si se pravali in gol...
...ateriza pe ceva din tabla si fu recunoscator ca nu cazuse decat...patru etaje. Insa fu singurul lucru pe care il mai gandi, cazand apoi adanc in inconstienta.

Isi reveni mai curand decat ar fi sperat...el si oricine altcineva. Probabil din cauza durerii. Simtea agonie in fiecare oscior din corp. Cu toate acestea nu putea simti nimic asemanator acelei senzatii mult mai intepatoare care anunta o ruptura, o fractura...ceva mai grav – decat cu exceptia ranilor patite cu o seara in urma. Injura in gand, gandindu-se ca patise prea multe intr-un timp atat de scurt. Observa apoi ca era legat de un scaun, intr-o camera intunecoasa si urat-mirositoare. Parea ca recunoaste mirosul, identic cu ce lasa in urma ucigasul. Acum il percepea ca fiind urat. In goana mare in care se aflase, nu-si facuse o idee mai buna asupra acestuia. Injura din nou.
La ce naiba ma gandesc acum la miros? Sunt aproape de moarte!
Gemu de durere, fara sa realizeze. In momentul urmator, din camera alaturata intra in camera insasi ucigasul pasind in fata lui – mandru, aproape fericit, cu o figura insa aproape inspaimantatoare. Nu-l sperie insa si pe Cosmin. Grimasa de durere pe care o avea pe chip il impiedica sa mai simta si altceva.
Baigui ceva in fata lui si apoi incepu sa rada. Subcomisarul il privi nedumerit. Nu intelesese nimic. S-ar fi asteptat la un discurs triumfator, sfidator poate. Tot ce primi fu acel mormait si hohotul jalnic.
Cosmin nu mai stia ce sa creada. Il privi. Incepu sa-i retina fiecare trasatura, fiecare aspect fizic. Era aproape fascinat ca in sfarsit statea fata in fata cu cel pe care-l urmarea de atata timp. Incerca sa nu se gandeasca la faptul ca era imobilizat si probabil foarte aproape de moarte. Pana la urma care ar fi fost sansele ca individul sa-l lase in viata. In timp ce acesta iesi din camera, subcomisarul ii rememora aspectul.
Era inalt, avea peste 1, 85. Si era masiv. Avea niste umeri enormi, brate destul de groase. De sub tricoul inchis la culoarea ii iesea in evidenta, cat se poate de discret, o burta. Avea parul tuns scurt dar ravasit in toate directiile. In lipsa de lumina, Cosmin nu putu decat sa ghiceasca culoarea – saten, saten spre blond. Ceea ce-l mai socase in schimb erau ochii acestuia, care luceau in intuneric si erau de un albastru atat de puternic incat il facuse sa-si ia privirea de la el pentru moment. Dar nu scosese o vorba, si asta continua sa-l uimeasca. Pe masura ce-si revenea dupa cazatura si durerea incepea sa mai dispara, incepu sa ticluiasca zeci de variante prin care sa scape – toate parand insa prea fanteziste sau prea riscante. Isi aduse apoi aminte de Giulia si de faptul ca nu putea pleca fara ea, de fapt nu putea pleca fara sa termine cu totul cu ucigasul. Ofta si abandona orice idee.
Timpul incepu sa se scurga si nimic nu paru ca se intampla. Dupa o vreme il cuprinse acea senzatie disperata amestecata cu plictiseala si nerabdare. Adrenalina incepuse din nou sa i se pompeze in tot corpul.
-Hei, striga el intr-un tarziu. Hei tu! Ce naiba ai de gand?
Nu primi niciun raspuns, si cumva linistea se dovedi apasatoare, aproape ca-l facea sa-si reproseze ca nu tacuse din gura. Intunericul parea ca absoarbe orice zgomot doar pentru a-l face diferit...aproape insuportabil. Apoi auzi o soapta, si speranta ii reveni intr-o mica masura. Mai astepta o clipa si apoi soapta se auzi din nou.
-Comy...
Giulia!
Era evident ca era ea. Era in viata, si asta il usura. Pe de alta parte il facea sa fie grabit, sa vrea sa gandeasca mai repede. Dar toata mintea sa se afla intr-o pana de idei. In ultimile doua zile improvisase mult pe parcurs, si avusese destul noroc. Acum insa nu mai era vorba de asa ceva. Era doar abilitate si inteligenta. Era constient ca avea in fata un adversar inteligent. Cum altfel ar fi scapat din mana politiei cu atatea crime?
Un zgomot invada tacerea si-l facu pe Cosmin sa scrasneasca din dinti. Se astepta sa fie lovit de ceva. Dupa aproape doua minute realiza ca era un zgomot muzical...probabil de chitara electrica, nu-i era foarte familiar. Facu ochii mari, nemaintelegand nimic. Ucigasul canta la chitara? Avea doua victime in casa si-si facea timp sa cante? Se cutremura la sangele rece si nepasarea de care dadea dovada individul. Incerca inca odata sa se mai miste din scaunul sau. Fara succes. Nu mai stia ce sa faca. Isi lasa capul in piept in timp ce chitara continua sa cante cu un scancet ascutit.
-Trezeste-te!
Cosmin se facu ca nu aude. Presupuse ca era un zgomot infundat iesit din toata zarva provocata de ucigas cu tot cantatul sau.
-Trezeste-te!
A doua oara nu s-ar fi putut insela!
Ea statea in picioare in fata lui. Avea aceasi atitudinte sfidatoare in fata lui. Ca si cum era nemultumita de el. Ca si cum il certa.
-Grozav, spuse el in soapta. Este exact planul la care ma gandisem. Sa o iau razna din cauza ta pana nu incepe ucigasul sa ma transforme in papusa lui de experimente.
-Ha, ha! il ironiza ea.
El ofta descumpanit si-si lasa capul inapoi in piept.
-Ce crezi ca faci?
-Ce-ai vrea sa fac? In cazul in care nu observi – sunt legat de un scaun si nu ma pot misca!
-Oh, deci asta e, nu? Politistul cel curajos si bun a fost prins si va muri curand de mana dusmanului...
-Nu sunt eu tipul cel bun. N-am fost niciodata.
-Oh, scuza-ma. Vroiam sa zic – politistul plangacios.
-Naiba sa te ia, sari Cosmin din scaun.
Fu tras imediat inapoi. Legaturile erau prea puternice si prea rezistente. Nu se putea misca. Incheieturile incepura sa-l usture de la zvacnire.
-Fir-ar! Asta n-a functionat...suspina ea. Ok, o sa incerc altceva.
-Ce? M-ai enervat ca sa ma faci sa ma eliberez?
Ea ii arunca o privire agasata ce exprima un – nu e evident?
Chitara continua sa scartaie cu un nou ton – unul mai dramatic decat precedentul.
-Nu pot gandi din cauza porcariei aleia! se rasti ea catre nimeni.
-Bun venit in lumea mea, replica Cosmin.
Apoi avu loc un soi de declic in mintea amandurora.
Se incrunta la el nedumerita:
-Sunt doi?
-Doi?
-Doi. Sunt doua persoane in camera alaturata.
-Probabil ca e Giulia...
-Nu. Nu ea! Mai e cineva. Il pot simti...tu nu?
-??
-Shh...
Adapostita de zgomot, iesi din camera. Cosmin privi uimit cum ea il lasa si se departa fara vreun obstacol.
Unde naiba se duce?
Isi aduse aminte apoi una din conversatiile lor.
Orice stii tu – stiu si eu.
Impartim aceeasi memorie.
Se concentra asupra aspectului acela.
Ce se petrecu in secunda urmatoare fu uluitor, aproape magic. Nu putea crede.
Era inca foarte constient, pana in cel mai mic detaliu, exact ca inainte. Nimic nu-i scapa. Dar ceva se adaugase. Era ca si cum creierul sau ar fi dobandit brusc optiunea picture-in-picture. Putea acum sa vada ce vedea ea. De fapt, era chiar mai mult. Putea sa vada si sa simta totul ca si cum ar fi fost aceeasi persoana. Isi muta privirea, zari trupul ei apetisant miscandu-se ca si cum ar fi fost al sau. Dar nu putea sa controleze miscarea. Putea doar sa observe.
Inainta in camera alaturata, unde ucigasul avea in brate o chitara alba in forma de V din care continua sa cante, fara observe nimic in jurul lui. Era ca intr-o transa. Cosmin zari apoi surprins ca intr-adevar mai era cineva acolo. Nu era Giulia. Simtea si prezenta Giuliei dar era un pic mai indepartata, intr-o alta camera. Nu. Acea prezenta straina era fix langa ucigasul care canta la chitara. Erau una si aceeasi persoana. Ca o reflectie intr-o oglinda, ca o copie. Dar era ceva foarte, foarte diferit la ei. Se mai misca un pas. Fu momentul in care cel care nu canta la chitara o observa pe ea. O privi surprins. Socat. Se ridica in picioare – cat era de inalt - aproape cu un cap peste ea. Nu mai statu sa puna intrebari. O ataca.
Cosmin tresari pe scaunul sau. Dar nu simti nimic. Lupta sa dadea dincolo, dar tot ce putea face el era sa observe. Nu putea sa simta sau sa intervina indiferent cat si-ar fi dorit. Proiectia lui imaginara se descurca insa mai bine decat si-ar fi imaginat. Agila ca o pisica, scapase dintre bratele masive ale ucigasului – sau mai bine spus a jumatatii active ale ucigasului. Subcomisarul privi surprins cum in timp ce se dadea lupta, cel cu chitara continua sa nu dea vreo atentie in jur, adancit in propria sa muzica.
Ucigasul era masiv si era puternic dar ea se ferea cu o gratie greu de egalat. Nu se lasa atinsa. Ba mai mult, fiind mai iute, tasnea deseori, lasandu-l pe criminal descoperit. Atunci trimitea lovituri inteligente, bine-gandite. O tinura in ritmul asta cateva minute. Cosmin se intreba daca stilul ei de lupta reflecta vreun pic personalitatea lui sau daca nu cumva era o alta caracteristica modelata de el pentru perfectiunea ei – asa cum facuse cu trasaturile ei – creand cea mai frumoasa femeie din lume dupa modelul sau.
Era aproape sigur ca se va termina in favoarea sa, desi nu era sigur ce avea sa insemne acest lucru. Ea invingea acolo – intr-un plan virtual. Cu ce-l ajuta pe el? Si curand proiectia ucigasului se pravali la pamant – pentru ca mai apoi sa dispara. Ea se intoarse la Cosmin, respirand cu greutate.
-E incredibil!
-Da, esti o luptatoare incredibila!
Ea chicoti:
-Nu la asta ma refeream. El. Criminalul. Erau acolo, mai devreme, doua proiectii ale sale.
-Nu inteleg. Ce proiectii?
-Nu ai vazut?
-Ba da. Dar nu inteleg...
-Are...doua individualitati. Asa cum eu sunt o parte din tine, una partial individuala. Imaginara, dar indeajuns de independenta ca tu sa ma...vezi.
-Dar cum?
-Pai fie luati amandoi acelasi drog, fie...
Se uita la el ciudat. Era un pic infricosata. Portretul imaginar al criminalului suferise modificari imense in viziunea lor. Totul era atat de neobisnuit incat aproape nimic nu mai parea normal.
-Fie ce?
Dar stia deja raspunsul.
-Fie are personalitati multiple. Si asta tine de psihic si poate explica...multe!
Personalitati multiple! Se intreba ce putea mai exact sa insemne asta. Cu ce schimba datele problemei? Ce abordare trebuia luata?
-Bun, relua el. Daca acum individul e setat pe personalitatea melomana si tu tocmai l-ai doborat pe cel violent...asta inseamna ca ce? Ca cel de-acolo nu realizeaza ca tine doi prizonieri si ca este un criminal in serie care a ucis intr-un mod sadic foarte multi oameni?
-Greu de crezut. Nu uita ca si noi doi impartim aceeasi memorie. Ceea ce difera este atitudinea si subconstientul. Si ale mele sunt o parte din tine, dar o parte de care nu esti foarte constient sau convins ca exista. Dar presupun ca eu te-am scapat de o parte din probleme...de partea mai violenta. Ti-a ramas partea psihopata care pune versuri pe cadavre.
-Grozav.
Nici nu observa cum brusc muzica se oprise, ea disparuse si ucigasul aparu in fata sa. Acum ceea ce vedea era pe masura a ceea ce se asteptase. O privire nebuneasca in ochi, un zambet siret si apoi un hohot.

*

In sfarsit il am! E aici! In fata mea! Rad. Rad in hohote, satisfacut! Totul a mers struna. Nimic nu a fost prevazut. A alunecat fix in capcana mea. Drace! A si cazut fix unde ma asteptam sa cada. Si iata-l acum legat de un scaun, neputincios in fata mea. Rad din nou. Oh, clipa asta e atat de dulce. O sa o tin minte etern. Etern! O sa incep sa tai bucati, bucati din el. O sa-l las sa sangereze pana cand o sa lesine. Apoi voi face in asa fel incat durerea sa se pastreze vie, sa-l tina treaz! Voi continua asa pana cand ma va implora sa-i crut suferinta, pana cand va plange si-mi va cere sa-l omor. De-acolo totul va fi simplu. Ii voi lua gatul, ii voi gusta sangele. Ii voi taia capul si-l voi duce Giuliei, cu siguranta va vrea sa-l vada.
Si nu ma voi opri aici. Oh nu! O voi pune sa-l sarute, sa arate ca intr-adevar sentimentele ei erau reale, asa cum le-am citit in ochii ei. Si in timp ce va face asta, ii voi taia si ei capul. Cat de poetic va fi totul! Si apoi nimic nu va conta. Gata cu soaptele, gata cu defensiva in intuneric. Nu-mi va mai pasa daca voi fi prins sau nu. Arta mea nu va fi uitata vreodata in acest oras imputit. Indiferent daca voi fi prins sau nu, nimeni nu se va mai simti vreodata in siguranta pe intuneric aici. Nimeni. Toti se vor teme. Vor fi cuprinsi de paranoia, de fel si fel de fobii. Se vor face discutii pe tema asta, comemorari. Nimeni nu va uita asta vreodata.
Dar indeajuns cu vorba. Indeajuns cu planuitul. Indeajuns cu viitorul. E timpul sa gust clipa, sa simt momentul asta. Scot cutitul! Imi aduc aminte cu drag de cutitul asta! Cum a facut el prima victima...cum am retezat cu el capul iubitei. Iubita...pfff!
Il cercetez pe politist. Se teme. Stie ca nu poate scapa, stie ca e aproape fara speranta. Eu stiu sigur ca e fara speranta. Aproape – nu-si are locul in discutie. Va suferi. Va suferi enorm si va muri in dureri, in agonie.



*



Flutura amenintator cutitul prin fata lui Cosmin. Subcomisarul nu stia ce sa faca. Sa incerce sa-i vorbeasca? Era singura varianta.
-Deci asta e tot? Asa se termina? Tu castigi presupun.
-Shh...facu ucigasul. Nu vorbi. Nu inca. Vei avea timp destul dupa aceea.
Dupa aceea? La ce naiba se refera...aaaaaah!!!!????
Ii infipse cutitul in piciorul stang. Subcomisarul zbiera din toti rarunchii. Era in agonie. Socul si durerea erau deopotriva insuportabile. Criminalul zambi draconic, presand cutitul in carne pana la maner. Cosmin se zbatu in primele cinci secunde, apoi instinctul ii spuse sa inceteze pentru ca ar fi facut durerea si rana mai mari decat erau deja.
Mai tipa o data in momentul in care foarte brusc si la fel de neasteptat precum o bagase, ucigasul trase de cutit in sus.
Mortii ma-tii!
Dincolo de acea usturime de nedescris care era durere pura, simtea acum o caldura bizara pe picior. Simtea sangele siroindu-i prin rana, pe picior, pana pe podea. Langa el, criminalul radea in hohote.
-Cum este? Ai ceva de zis acum? intreba el foarte satisfacut.
Doar atat – mori in chinuri, cretin nenorocit!
Dar tacu din gura. Simtea ca daca vorbea avea sa agraveze lucrurile, poate chiar isi grabea moartea. Poate mai era o speranta. Poate...
-Vom face asta toata noaptea. Deznodamantul va fi acelasi. La fel de bine te-as putea lasa sa alegi. Ce o sa fie mai departe? Piciorul drept? Mana dreapta? Mana stanga?
Ce-ar fi sa-ti tai tu scula, psihopat ordinar?!!
Nu raspunse si urla iarasi. Avea acum cutitul infipt adanc in dreapta intr-un portiune dintre brat si umar. Procedura se repeta. Il lasa un pic sa agonizeze si apoi scoase cutitul afara.
Senzatia parea aceeasi la inceput dar era in realitate de vreo zece ori mai rea. Cosmin urla plin de frustrare si desigur...de durere.
Cand ii zari mana ucigasului pregatindu-se sa-l injunghie din nou, stranse din dinti si lasa capul in piept. Astepta o secunda, doua. Nu se intampla nimic. Se intreba daca totusi nu se intamplase deja si era doar socul. Apoi zari uimit cum Giulia, inarmata cu o bucata groasa de lemn il izbise in ceafa pe criminal. Prima lovitura mai mult il dezechilibra. La a doua incepu sa inteleaga ce i se intampla. Cand dadu sa se ridice o primi si pe a treia care se dovedi mai puternica decat primele doua. Se prabusi zgomotos, gafaind. Era departe de a fi scos din joc, dar parea ametit...prea ametit pentru a realiza pe moment ce se intampla.
Giulia astepta aproape un minut pana sa se dezmeticeasca si sa-si indrepte privirea spre Cosmin care continua sa fie in agonie. Cele doua rani faceau ca toata carnea sa pulseze in el. Simtea milioane de furnicaturi pe tot corpul si doua socuri prelungi – durerea propriu-zisa a injunghierii. Fata se grabi sa-l dezlege, folosind cutitul insangerat. Dupa cateva clipe, Cosmin fu eliberat. Subocomisarul lua lama si o arunca cat-colo. Apoi se porni sa caute innebunit dupa pistolul sau, rugandu-se sa nu fi fost aruncat sau pierdut in urmarire. In acest timp, ucigasul parea ca-si revine. De data aceea Giulia n-ar mai fi putut sa-l loveasca. Vazand noua scena, individul se repezi la Cosmin.
Se izbira reciproc orbeste de pereti pana cand ramasera amandoi fara rasuflare. Se tineau ametiti unul pe altul si auzira tarziu strigatul Giuliei in momentul in care se pravalira pe fereastra acoperita. Aterizara pe ceva dur dar care cumva atenua caderea. Sunetul scos la impact ii era familiar lui Cosmin. Era aceeasi tabla pe care aterizase pe intuneric. Fusese tinut in blocul de pe care cazuse. De data aceasta nu strabatuse decat un etaj. Afara era aproape dimineata. Aerul rece il revigora. Simti cum ucigasul se ridica de langa el si o rupe la goana. El era insa prea epuizat si ranit ca sa se mai poata lua dupa el. Trebuia sa arunce prosopul in acea confruntare.
Apoi simti langa el pistolul sau si speranta renascu in el. Intr-adevar il pierduse la prima cazatura. Roata se intorcea!
Il infasca si ochii. Trase doua focuri. Ambele atinsera tinta. Ucigasul se prabusi la pamant fara sa mai para ca s-ar putea ridica. Cosmin zambi, dar nu era zambetul lui. Era doar o tentativa jalnica prin care incerca sa exprime la exterior ceea ce stia adanc in sufletul sau. Castigase. Nu mai trecu mult si lesina...Oboseala, ranile, epuizarea psihica – toate il dadura gata. Cazu in lumea viselor nemaipasandu-i de nimic...