Epilog

Hell is worth all that, natural habitat
Just a rhyme without a reason
Neverending maze, drift on numbered days
Now your life is out of season.

I will ocupy,
I will help you die
I will run through you,
Now I rule you too!•

Epilog

Dr.Psihiatru : M.G.
Raport destinat : Serviciului de Investigatii Criminale Bucuresti
Nume pacient : Necunoscut
Durata studiu : 2 luni (60 de zile) (30 de insemnari) (o sedinta la doua zile)




Insemnarea nr.1
Am acceptat sa incep un studiu amanuntit asupra barbatului de 33 de ani (conform analizelor medicale) cunoscut in presa sub denumirea de “Criminalul din Intuneric”. Conform rapoartelor Politiei Romane si Serviciului de Investigatii Criminale din Bucuresti, barbatul este acuzat de numai putin de sapte crime. Metodele folosite au fost de fiecare data foarte neortodoxe.
Primul aspect legat de acuzat este ca nu a putut fi identificat. Nici prin amprente, nici prin vreun act legal (aparent nu exista niciunul – certificat de nastere, card de identitate sau carnet de sofer). El singur spune ca nu a primit niciodata un nume si ca orice amintire legata de copilaria sa este inexistenta. Este cu siguranta un caz fara precedent. Sunt convinsa ca avem in fata un veritabil John Doe.
Am cerut detaliile fizice, la scurt timp urmand sa-l vad pe acuzat fata in fata. Este un barbat inalt, solid, par blond, ochi albastrii. Ca elemente distinctive la el am putut remarca doar barba nerasa si o cicatrice pe frunte in partea dreapta – arata ca o cusatura, probabil a avut o leziune acolo provocata in copilarie.
Nu mai am ce alte detalii sa primesc. Urmeaza ca restul detaliilor sa fie descoperite de mine.


Insemnarea nr.2
Nu stiu daca sunt medicamentele care-i sunt prescrise de doctorii sai sau daca pur si simplu se incapataneaza sa nu vorbeasca. Daca sunt medicamentele, va trebui sa cer o modificare a prescriptiei – il amorteste, il face inofensiv si ne scoate pe noi ceilalti in afara oricarui pericol. Dar il face pe el o leguma – am senzatia ca efectiv nu poate vorbi. Daca el va continua in starea aceasta, nu mai vad rostul timpului pe care ar urma sa-l pierd in compania lui.


Insemnarea nr.4
A trecut mai bine de o saptamana de cand doza de medicamente i-a fost modificata. Mai intai au scazut cantitatea prescrisa, apoi au schimbat medicamentele complet – cu unele mai slabe care sa-l faca sa-si revina – asta daca intr-adevar ele sunt de vina pentru lipsa lui de comunicare.
In concluzie – nicio schimbare. Refuza sa vorbeasca. Totusi nu pot sa spun ca ochii lui mint. Am incercat sa-i vorbesc. Sa aduc in discutie subiecte care sa-l trezeasca, sa-l motiveze, sa-l infurie, poate...Nimic. Pur si simplu nu reactioneaza. E constient dar mintea sa este departe. De ce am impresia ca mi-a fost dat ca obiect de studiu un biet retardat?
Ce e adevarat insa este ca acest presupus “retard” a ucis sapte oameni. Sa fie vina? Sa-l fi cuprins nebunia in momentul in care a fost prins? Ce sa fie?


Insemnarea nr.7
Totul este o pierdere de timp. Atat pentru mine cat si pentru Politia si Serviciul de Investigatii. Se asteapta sa creez un profil – dar efectiv nu am cu ce. Nu reactioneaza in niciun fel. E ca si cum as incerca sa vorbesc la pereti. Sigur, castig niste bani buni de pe urma acestui studiu. Voi mai face de proba inca o sedinta cu el, desi stiu prea bine ca este inutil.


Insemnarea nr.8
A avut loc un soi de miracol. A vorbit! De fapt nu numai ca a vorbit. Am putut purta o discutie cat se poate de rationala si chiar elevata cu...acelasi barbat?! A trebuit sa verific daca intr-adevar era una si aceeasi persoana cu leguma pe care o intalnisem cu doua saptamani in urma. Aceeasi poza, aceleasi caracteristici fizice, aparent este acelasi. Dar ceva s-a schimbat! S-a schimbat enorm, ca de la cer la pamant.
Are un vocabular dezvoltat. Vorbeste calm si chibzuit. In anumite momente pot zari o licarire in ochii sai – un fel de entuziasm care imi spune ca poate merge departe, chiar foarte departe. Incep sa zaresc urmele din cel care a ucis sapte persoane.
In aceasta sedinta, pe care ar trebui s-o numerotez ca fiind prima nu a 8-a, am discutat liber cu el, ca si cum nu ne-am afla intr-un cabinet psihiatric intr-un sanatoriu de inalta-securitate. A parut ca o dupa-amiaza petrecuta la cafea. Este un partener de discutie cat se poate de interesant si stie sa conduca conversatia dupa cum vrea. La sfarsitul sedintei mi-am dat seama ca nu am discutat absolut nimic care sa fie totusi de interes raportului.
I-am mentionat si lui asta. A ras. M-a lasat sa cred ca in sedintele ce vor urma este dispus sa-mi raspunda la orice fel de intrebari.


Insemnarea nr.9
Nu am mai vrut sa-i las spatiu in conversatie, sa se destinda. Am intrat din prima in miezul problemei. S-a aratat un pic deranjat la inceput dar precum parea ca promisese cu doua zile inainte, a raspuns la fiecare intrebare.
Am abordat cu el problema crimelor. Cum si cand le-a comis. Pentru o persoana care s-a comportat ca o leguma pentru mai bine de doua saptamani, are o memorie bine antrenata. Mi le-a mentionat pe toate cu cea mai mare precizie calendaristica.
L-am intrebat despre motivele sale. Mi-a raspuns sincer si simplu ca prima crima a fost ca prima tigara sau prima doza de drog. I-a placut si nu a mai vrut sa se opreasca. Mi-a exemplificat prin ce trecuse si ce simtise atat cat a putut de bine si cat i-a permis timpul. Mi-a mai spus ca toate aceste crime nu inseamna nimic – lumea in care traim, spunea el, si pe care o credem normala – ea omoara mai multi oameni decat a facut-o el. El a aratat o alta cale, un alt nivel, o alta putere de intelegere.•
A trebuit sa primesc un apel de-acasa ca sa descopar ca depasisem durata sedintei cu aproape o ora! Inca odata modul lui de a povesti ma captiveaza intr-atat incat pierd notiunea timpului. Dar de data asta nu a fost totul inutil. Am obtinut informatii pretioase pentru profilul sau.


Insemnarea nr.15
A sosit momentul sa-l intreb despre trecutul sau. La inceput mi-a spus ca nu-si aminteste, ca totul este in ceata. Am stiut ca minte si m-am grabit sa-i reamintesc ca promisese sa fie sincer cu mine si sa raspunda la toate intrebarile pe care i le pun. Este intrigat de faptul ca i-am atras atentia asupra acelui detaliu. A dezvoltat o oarecare atasare fata de mine, nu-i place faptul ca il fortez sa-si aminteasca ceva ce evident a incercat indelung sa uite. Dar cum i-am spus si lui – nimic din ce se va petrece in continuare nu va fi dupa cum vrea el.
Ce am aflat au fost mai mult franturi. Am incercat sa inteleg mai bine relatia cu parintii sai. Aparent a fost un copil nedorit care s-a intamplat insa sa vina pe lume. A fost tratat cu mult dispret inca de la nastere si a fost ascuns. Imi tot povesteste ca statea foarte mult pe intuneric, intr-atat incat intunericul este acum mediul sau natural – asta ma duce cu gandul la faptul ca poate parintii lui il tineau prins intr-un loc inchis si intunecat. Asta justifica atitudinea sa fata de lume si faptul ca, dupa cum declara, singurele persoane pe care le-a vazut in primii opt ani de viata au fost parintii sai.
Parinti...e greu sa le spui asa unor oameni care te-au urat intr-atat sa nu-ti dea un nume sau sa incerce cat mai mult sa ascunda existenta ta.
Aparent, intr-o zi au uitat sa inchida usa unde-l tineau inchis si a putut pentru prima data sa iasa si sa vada lumea care-l inconjura. Avea opt ani.
A dorit sa-si opreasca povestirea in acel punct, marturisind ca este obosit si ca are nevoie de somn.
Dupa sedinta noastra am constatat din nou cu uimire ca deja depasisem timpul cu un sfert de ora. Si mai ciudat este ca as mai stat sa-l ascult inca odata pe atat.


Insemnarea nr.19
Imi povesteste cum reusea sa iasa zi de zi, pe cand parintii sai erau la munca. Ei nu stiau, iar el inventase aparent un mecanism ingenios prin care putea sa deschida incuietoarea odata ce ei erau plecati de-acasa. In ultimele trei sedinte mi-a povestit cum a descoperit Bucurestiul si cum il explora – putin cate putin – zi de zi.
Nu indraznise sa vorbeasca parintilor sai, sa apeleze la sensibilitatea lor si sa-l lase sa devina o persoana normala. Spune el ca asta nu s-ar fi intamplat niciodata – sa-i convinga. Este convins ca ei mai degraba l-ar fi inecat in cada si i-ar fi aruncat cadavrul intr-un tomberon. Pana la urma nu era decat un John Doe.
Mi-a povestit cum a auzit intr-o buna zi acel sunet distinct care i-a schimbat viata pe vecie. Se afla in parc, plimbandu-se si a zarit un batran care statea pe o banca si avea un obiect ciudat in mana care scotea sunete. Asa a descoperit chitara. Din acel moment a renuntat sa mai exploreze orasul. Zi de zi venea in acelasi loc, si-l asculta pe batran cum canta la chitara.

Insemnarea nr.20
Dupa ce-l avusese ca spectator timp de saptamani in sir, batranul se hotarase sa intre in vorba cu el. N-a durat mult si a dobandit propriul sau profesor de chitara. Batranul nu s-a sfiit sa-l invete tot ce stia. De-acolo restul a venit firesc – pasiunea sa pentru chitara, pentru muzica, pentru rock, pentru versuri, pentru simboluri.
Asta m-a ajutat enorm sa-i conturez mai bine profilul. Acum pot intelege mai bine de unde inspiratia si pasiunea pentru ce lasa in urma crimelor sale.


Insemnarea nr.21
Continua sa-mi povesteasca despre cum lua lectii si invata pe zi ce trecea tot mai mult. Ce-i placuse cel mai mult in relatia sa cu batranul era ca acesta nu punea intrebari. Nu-l intreba cine este, de unde vine, al cui este si unde pleaca atunci cand vine dupa-amiaza. In schimbul acelei taceri, batranul se bucura de o companie inedita. Nu-l invatase doar sa cante la chitara. Ii aratase cum sa citeasca, sa scrie – tot ce ar fi trebuit sa invete de la parinti si de la scoala ca orice copil normal.


Insemnarea nr.22
Inevitabilul a venit – asa cum a descris el evenimentul urmator. Nu incape indoiala ca batranul era un om fara adapost. Avea lipsurile si bolile sale, astfel ca odata cu venirea iernii, organismul sau incepuse sa cedeze. Si cedase intr-atat incat el incepuse sa-l viziteze nu in parc, asa cum se obisnuisera, ci in “casa” sa, o gura de canal abandonata si inactiva. Il gasise mort intr-o dimineata. Ii lasase un biletel.
In acel moment al povestii s-a oprit putin, incercand sa nu piarda acel calm caracteristic lui. Continua sa-mi povesteasca...in bilet ii transmitea multumirile lui – pentru ca-i luminase viata care ii parea abandonata de orice fiinta umana. Dorea ca el sa ia chitara.
Nu a mai putut continua. Mi-a cerut sa ne oprim si sa-l las putin sa-si odihneasca mintea. Modul in care mi-a dezvaluit totul m-a impresionat si mai mult. N-am realizat cum m-am dus pe canapeaua pe care statea la fiecare sedinta si i-am luat mana intr-ale mele.
M-a privit surprins si pentru moment la fel am fost si eu. Am lasat privirea in pamant si am incercat sa ma desprind de el fara sa-i ranesc sentimentele sau sa par pripita. Vroiam sa inchei gestul cu eleganta. Asa ca l-am sarutat pe obraz si m-am ridicat in picioare, spunandu-i ca poate pleca.


Insemnarea nr.23
A refuzat sa reinceapa povestea de unde o lasase. Nu mai vroia sa-mi spuna, cel putin nu pana cand nu ma asezam langa el pe canapea. L-am privit sceptica. Facusem o greseala mare, oare? Ii dadusem un avantaj asupra mea. Ceea ce exploata el acum era o slabiciune sau doar pura simpatie din partea mea? Pana la urma mi-am luat inima in dinti si m-am asezat langa el.
El a zambit satisfacut si a stat cuminte tot timpul. A continuat sa povesteasca. Gasise un loc in care sa-si ascunda chitara acasa. In timpul zilei, pleca cu ea de brat si canta pentru trecatorii din parc. Pe masura ce zilele treceau, stransese o suma interesanta, care il putea scoate dintr-un moment dificil la nevoie. Era uluitor cat ar fi dat lumea pentru un copil care parea sarman dar care era atat de talentat. Asta era diferenta dintre el si cersetori. El facea ceva pentru maruntisul pe care-l primea.

Insemnarea nr.24
Imi povesteste despre moartea parintilor sai, venita la doar o luna jumate (asa cum estimeaza el nesigur) de la moartea batranului din parc. Intre timp descoperise si televizorul, incepuse sa invete foarte multe prin intermediul lui (mi-a aratat un ranjet usor infricosator cand a zis asta). De la televizor aflase si despre moartea lor, le recunostea trupurile intinse pe carosabil. Fusese un accident de masina.
Am privit socata cu cat sange rece si cu cata nepasare mentiona acel eveniment. Era evident ca nu-i pasa si nu-i pasase niciodata. Era o atitudine diametral opusa cu cea fata de moartea batranului.
Dupa moartea lor, cineva a venit sa se ocupe de posesiunile lor. Desigur, nimeni nu stia de existenta lui, asa ca a fugit. Nimic nu-l tinea de locul acela.
Imi descrie la modul general cum a continuat sa fie viata sa dupa aceea. Ca o mare nesigura, imprevizibila. Nimic nu era cert. Traia de pe o zi pe alta, primind (sau nu) fel si fel de ajutoare. Lumea parea in continuare impresionata de un copil care canta la chitara si el nu se oprise din exploatat acel lucru. Isi continuase viata alaturi de personaje mai mult sau mai putin dubioase.
Dupa cativa ani, auzise la televizor ca blocului in care traise cu parintii sai ii fusese retrasa autorizatia de siguranta. Era prea periculos ca cineva sa mai locuiasca in acea cladire. Astfel ca familiile fusesera mutate si locul fusese parasit. El a profitat de ocazie. S-a intors in vechea sa casa. Unele lucruri ii ramasesera familiare de-acolo – mobila veche. Altele nu. Traise acolo fara ca cineva, cu exceptia sobolanilor poate, sa stie de existenta sa.
La sfarsitul sedintei s-a oferit sa-mi povesteasca despre acele personaje dubioase pe care le-a intalnit pe parcursul vietii, cum l-au ajutat sa castige bani si sa supravietuiasca in continuare. Dorea de asemenea sa-mi povesteasca cum furase chitara sa electrica pe care o avut-o pana in momentul in care a fost prins.
I-am spus ca era timpul sa ne oprim pentru acea sedinta. A zambit si s-a aplecat asupra mea sarutandu-ma pe obraz. A fost ca un raspuns...un raspuns la gestul meu din urma cu cateva zile.


Insemnarea nr.27
A ajuns la momentul in care a intalnit-o pe ea. Am citit despre ea in dosarul sau. Nicoleta M. Se vazusera pentru prima data la un concert intr-un club rock. Ea bause prea mult, el se folosea de farmecul sau, asa cum nu ezita de-acum sa o faca si de fata cu mine.
Imi descrie cum era ea. Poate un pic nimfomana, poate un pic ciudata. Insa avea sincer sentimente fata de ea si nu era de ignorat nici apartamentul ei. Il lasase sa traiasca la ea si totul functionase perfect pana cand Nicoleta M. incepuse sa-i puna intrebari in legatura cu persoana lui – cine era? Unde lucra? Unde locuia? Din acel moment s-a schimbat totul. Sentimentele lor s-au transformat din afectiune in furie si respectiv teama. Ea a vorbit mai mult decat i-ar fi permis el si a ucis-o! Restul este istorie.
Trece insa repede peste aspectul acela, peste faptul ca a ucis-o. Revine asupra modului in care se iubeau ei. Imi dau seama ca se apropie prea mult de mine, dar nu pot reactiona. Din nou m-a prins, m-a fermecat cu privirea sa...cu azuriul din privirea sa. E ca si cum ma tine locului. Incepe sa ma sarute si fara sa-mi dau seama, sunt deja prinsa in jocul sau. Sunt prinsa si nu ma mai pot opri.El este pur si simplu de neoprit. Trupurile noastre se incolacesc unul in jurul celuilalt.
Nu putem opri ceea ce este deja atat de firesc. Amandoi ne-o dorim. Nu conteaza cine suntem, unde ne aflam si ce facem de fapt. Faptul ca suntem impreuna tine de un alt nivel de intelegere. Nu-mi pasa ca a ucis sapte oameni. Nu in acel moment cel putin. In acel moment am uitat ca el este de fapt o alta persoana. M-am folosit de ceea ce-mi placea la el sa-l fac perfect in capul meu – si totul a fost de vis.
Am facut dragoste cu el. Este o nebunie ca scriu asta aici. Dar ceea ce am facut eu este graitor in legatura cu persoana lui. Cu cine este cu adevarat. Sau cine a devenit pentru mine.
Am realizat mai tarziu ca am facut o mare greseala, una bizara, desi corpul si inima mea imi spuneau altfel, am inceput sa gandesc si sa-mi dau seama ca faceam o mare prostie.


Insemnarea nr.28
Este mai mult decat socat sa vada ca-l resping, ca vreau sa revenim la acea relatie rece de la inceput. Nu intelege, nu intelege si este furios. Furios pe mine si pe intreaga lume. Urla disperat catre mine, incercand sa inteleaga. In timp ce face asta, realizez ca intr-adevar eu am comis o greseala dar stiu ca fac ceea ce trebuie chiar acum.
N-are rost sa notez asta ca pe o sedinta. Dupa vreo zece minute sunt nevoita sa chem gardienii sa-l ia. E pur si simplu dezlantuit.
Recomand sa-i creasca doza de medicamente, sa-l linisteasca, eventual sa-l faca sa uite. Daca isi aminteste, nu face bine nimanui, nici mie, nici lui.


Insemnarea nr.29
A intrat din nou in acea stare amortita. Este din nou o leguma. Sa fie oare medicamentele? Din nou simt ca el este acolo dar ca nu-l pot atinge. Este cu gandurile departe, adancit in cine stie ce univers obscur din mintea sa. Incerc sa-i vorbesc, fara folos insa. Degeaba aduc vorba de tot ceea ce stiu acum despre el (adica de intreaga lui viata). N-are rost sa ma leg nici de afectiunea lui fata de mine. Parca totul acolo la el in cap este gol, sters si uitat pe vecie.
Chem sa fie luat. Nu vreau sa-l vad asa si sa ma simt vinovata. Deja fac asta, si nu vreau ca sentimentul sa se multiplice. Inainte sa iasa pe usa, ii vad privirea schimbandu-se. A iesit din acea stare! Era din nou activ, decis. Dar nu era aceeasi persoana, nu acelasi om cu care ma culcasem cu doar o zi inainte. Sigur, o parte din el era acolo. Dar altceva, sau altcineva domina acum acel barbat.
N-am putut dormi in acea noapte. Nu m-am putut gandi decat la acea privire, atat de schimbata. As paria ca acela a fost criminalul. Asta da nastere la o teorie, una infricosatoare dar care ar explica atatea lucruri.


Insemnarea nr.30
Prinsa in mai multe lucruri, intarzii cu aproximativ cincisprezece minute sa ajung la birou. Gardienii imi spun ca el ma asteapta deja in birou. Nu era pentru prima data cand ajungeam dupa el. Nu cauzase niciodata nicio problema.
L-am gasit mort, pe canapea. Sparsese in tacere un geam de la biblioteca mea. Isi taiase venele si apoi gatul cu o cioburile.
Am stat multa vreme sa ma gandesc la asta, la alegerea lui de a muri, la cum il vazusem ultima data. Mi-am dat verdictul – acuzatul suferea de o afectiune psihica – personalitate multipla. Avea mai multe personalitati, mai multe atitudini. Una il facea sa fie ca un retardat mental. Alta il transforma intr-o persoana fermecatoare care intampinase o multime de greutati in viata, si se luptase cu toate (asta sa fi fost adevaratul lui spirit?). Alta il facuse sa ucida sapte persoane.
Daca as fi intrebata care din aceste personalitati a ales sa comita suicidul...n-as stii ce sa spun. M-as teme sa dau un raspuns exact. Tot ce pot sa sper este ca cel care s-a sinucis este criminalul, rapus de remuscari si nu barbatul cu care m-am culcat, care s-ar fi sinucis pentru ca il dezamagisem. El mi se destainuise complet mie. Eu cedasem farmecelor lui, ca apoi sa-l resping in cel mai dur mod. Tot ce-mi doream era sa nu fi fost eu de vina. N-as fi suportat gandul.
Aici imi inchei asa-zisul “raport” care s-a transformat dintr-un profil psihologic intr-o pagina de jurnal. Ce rost are sa mai diagnostichezi un mort? Sanatos sau nebun – oricum ar fi fost in viata, acum este mort. Si nimic altceva nu mai conteaza.

*

Cosmin cazu din pat si injura intrigat. Ura patul din celula sa. Era prea stramt si nici dupa mai bine de doua luni nu se putuse obisnui cu el. Avusese din nou un cosmar. Inca de cand aflase de moartea ucigasului, incepuse sa fie bantuit de tot felul de vise care in timpul zilei il puneau pe ganduri. Totul in legatura cu acel om era infricosator, de la ce viata avusese, la crimele sale, pana la perioada petrecuta in arest si sinuciderea.
Uneori si-ar fi dorit sa nu nimereasca asa precis in noaptea cand se confruntase cu el. Dar o facuse. Trimisese doua focuri care-l lovisera drept in picior. Rana il tinu pe loc incat nu se mai putu misca pana cand nu venise politia sa-l salte. Subcomisarul lesina, nu la mult timp dupa ce-l doborase. Se trezise la spital, si din acel moment totul o luase razna, mai razna decat s-ar fi asteptat.
Ofta gandindu-se la toate prin cate trecuse de cand criminalul fusese prins. Se trezise asadar in spital. Problema era ca era legat cu catuse de patul sau. Desi nu intelegea nimic, nu se agitase pe moment. In momentul in care Giulia il vizita in salon, isi acoperise lantul cu cearceaful ; daca nu cumva ar fi stiut de dinainte, ea chiar nu spusese nimic. Era in schimb devastata. Nu povestise la nimeni faptul ca fusese violata, dar Cosmin stiu ca ceva s-a schimbat si ca unele rani nu se vor vindeca niciodata, dar in acele momente era prea absorbit de acele catuse incat sa se gandeasca si la altceva, chiar daca era vorba de Giulia. Era extrem de fericit ca o salvase, dar pur si simplu nu dorea altceva fata de ea in acele momente, fiind insa preocupat de faptul ca era prins. Nu putea sa nu se intrebe incontinu:
De ce?
Pesemne jignita de raceala lui, Giulia plecase mai suparata si mai devastata decat fusese cand intrase in salonul sau. De fapt, fusese ultima data cand Cosmin o mai vazu. Sebi ii spusese ca demisionase la o saptamana dupa aceea si nu spusese nimanui de la munca incotro o va apuca. Nimeni nu stia nimic de ea nici pana in acel moment. Poate era la rude, sa petreaca mai mult timp cu ele. Poate plecase intr-o vacanta care sa o faca sa uite teroarea prin care trecuse. Sau poate era mai rau, cine putea stii?
Sebi...Comisarul-sef il vizitase la scurt-timp dupa Giulia. El aducea multe raspunsuri. Nasul ii era aproape complet refacut, astfel ca fusese externat. Cosmin nu se putu abtine sa nu se rasteasca la el in legatura cu catusele. Sebi se apara si ii spuse ca facuse tot posibilul sa opreasca procedura, dar nu reusise. Faptul ca subcomisarul il lovise pe Horia Sorescu nu fusese cel mai inspirat lucru. Acesta trasese cateva sfori si anihilase orice fel de atitudine pe care Sebi ar fi putut sa o ia in legatura cu acele catuse. Ii spuse totusi lui Cosmin sa nu-si faca griji. In maxim douazeci si patru de ore, situatia avea sa se lamureasca si avea sa fie eliberat.
Cosmin nu-si putea crede urechilor. Nu intelegea in continuare de ce fusese retinut. Mai tarziu il vizita si un agent care-i citise o citatie de acuzare, cu permis de retinere. Numele nu-i spunea nimic. Se tot astepta ca cineva sa-i spuna ca e o greseala. Acuzatia era de asalt si vatamare corporala. Totul parea atat de absurd...
A doua zi - fu ziua cand nebunia prinse cu adevarat contur. In timp ce vorbea cu Claudiu – baiatul venind si el in vizita – doi politisti si un avocat venira cu un vraf de hartii. Ii recitira acuzatia si drepturile. Si apoi veni si poza. Lui Cosmin nu-i venea sa creada. Era atat de ridicol, atat de stupid – si totusi functiona. Cel care depusese plangere impotriva lui era individul care-l scosese din bar in urma cu trei nopti. Acelasi individ care apoi il atacase pentru ca ar fi petrecut un timp in inchisoare din cauza lui. Aparent, dorea sa se razbune in acelasi fel. In mod normal, asta n-ar fi fost o problema, Cosmin ar fi putut face lejer rost de o eliberare pe cautiune, cu ajutorul lui Sebi – totul s-ar fi terminat rapid. Dar intervenise Sorescu si ingreunase enorm situatia. Apoi, dupa cum ajunsese sa prevada legea, apartamentul subcomisarului fusese cautat. Gasisera drogurile. La acuzarea de asalt si vatamare fura adaugate posesia si consumul de droguri.
Eliberarea pe cautiune iesea din discutie. Fu chiar externat mai repede si trimis intr-o celula mizera din oras. Efectiv nu reusise sa iasa din custodia politiei. Ajuns dupa mai bine de o saptamana in fata instantei, incerca sa le spuna adevarul, ca cel care-l acuza de asalt fusese de fapt cel care-l atacase pe el. Ambii purtau ranile acelei batai, problema era ca subcomisarul nu si le putea motiva pe ale sale ca fiind provocate de individ, pentru ca mare parte din ele mai erau provocate si de urmarirea si lupta cu ucigasul.
Certificatul medico-legal nu putea dovedi o diferenta de douazeci si patru de ore intre niste rani. Instanta dadu dreptate asa-zisei victime, urmand sa-l judece in alte doua saptamani si pentru posesia si consumul de droguri. Probele de sange si urina dovedisera ca intr-adevar consumase substantele, deci totul mergea din rau in mai rau.
Dupa alte doua saptamani in care nu putu sa fie eliberat cat astepta judecata pentru substantele ilegale (fiind considerat prea periculos pentru a fi pus in libertate), Cosmin fu adus din nou in fata judecatorilor. I se ceru sa dea numele sursei drogurilor sale. Aici fu momentul in care subcomisarul stranse din dinti, stiind prea bine ca pur si simplu nu-l putea turna pe Raul. De fapt il sunase cu doua saptamani inainte, spunandu-i sa paraseasca Bucurestiul, povestindu-i toata problema si ghinionul in care intrase.
In cele din urma fu gasit vinovat pentru ambele acuzatii. Avocatul sau, desi unul dintre cei mai buni din oras, nu putu decat sa-i obtina un apel. Apel care desigur se amanase indeajuns de mult incat instanta sa hotarasca sa-l trimita pe Cosmin intr-un penitenciar de la marginea Capitalei pana cand ziua apelului va veni. Asa ca nu avusese de ales si din politist devenise detinut. Se mira si el cat de bine putea merge sistemul juridic atunci cand era impins de la spate de cine trebuia.
Nimeni nu mai putea face nimic pe moment. El era inchis, si avea sa ramana asa o vreme, cel putin pana cand avocatul sau si Sebi aveau sa umble si ei putin in culise pentru el. Deja nu mai era vorba despre dreptate si adevar, ci despre cine umbla mai bine in spatele intregii nebunii. Pana una alta el era acolo. Zambi satisfacut gandindu-se ca si ea era acolo. Se uita la ea, aratand jalnic si amortit pe patul sau din celula.
-Esti gata? il intreba ea.
-Categoric, spuse el, muscandu-si satisfacut buza.
Ea se dezbraca rapid si se intinse deasupra lui. Cosmin nu-i putu simti greutatea sau efortul. Simtea doar atractia fata de ea si mirosul.
Scortisoara.
In acel moment simtea ca nu exista mai mult si ca nu are nevoie de nimic altceva.

SfarsiT

*

Multumesc tuturor pentru lectura, cu speranta ca si-a meritat timpul.


S. G.