2(doi)

She killed herself in the fall
I am the unmaker, I bring death to the beautiful dawn
With pillor, cold and a legion of dying angels
I killed myself in the spring.•



2 (doi)

Isi intalni propria privire in oglinda retrovizoare si se sperie putin. Inca avea cearcanele alea infioratoare. Cearcanele care ii apareau doar daca...ei bine, doar daca lua chestia aia. Se mira si bucura in acelasi timp ca nimeni nu remarcase.
Bineinteles ca nu au remarcat. Fata fara cap atrage mai nou toata atentia.
Isi masa tamplele si isi turti parul mai bine pe frunte. Acum nu mai parea chiar atat de evident. Cel mult lumea ar fi presupus ca avusese vreo doua nopti nedormite. Iesi din masina si privi lung la blocul din fata. Aici primise adresa. Ofta...desi isi asumase sarcina, nu prea vroia sa o duca pana la capat. Situatiile de genul asta erau intotdeauna dificile.

Giulia ii arunca in brate trei dosare si incepu sa palavrageasca in timp ce aduna cateva agrafe de pe biroul ei. Cosmin inchise ochii, vizibil deranjat de atat de multe cuvinte rostite in zece secunde. Cand observa ca a terminat, se uita la ea cu un zambet senin :
-Aha! Si cu astea (catre dosare) ce-i?
Ea se stramba intrigata, si el stiu ca asta e semnalul pentru a se da cinci pasi mai in spate.
-Niciodata nu ma asculti! aproape ca urla ea.
-Imi pare rau, draga. Promit ca nu mai fac. Te rog, nu-ti face bagajele si nu pleca la maica-ta. Si te implor, nu lasa copilul!
-Amuzant, spuse ea fara sa zambeasca, si-i lua dosarele din brate.
-Ei hai, ca a fost putin amuzant...insista el.
-Taci si asculta. Avem toate informatiile despre fata ucisa. Numele ei este Nicoleta M., 24 de ani. Lucra la o firma de management destul de obscura. Avem si amprentele de la ea din casa. Sunt cateva necunoscute dar niciuna care sa dea de banuit. Pe cutit am gasit amprentele ei si a lui Valentin M.
-...?
-Tatal ei.
Moment de tacere. Giulia paru la fel de socata ca si Cosmin de propriile ei vorbe, dar continua:
-In rest, ea nu avea alti apropiati. Aparent nu avea un iubit sau ceva de genul, vecinii spun ca era linistita si nu facuse niciodata zarva. Intotdeauna au vazut-o singura.
Momentul de stanjeneala declansat de replica “tatal ei” continua. Pentru a face ceva care sa rupa tacerea, Cosmin lua un dosar din bratele ei si-l rasfoi ca si cum ar fi fost interesat. De fapt, nu intelegea nimic din ce scria acolo.
-Pai...spuse ea intr-un tarziu. Cred ca asta va fi usor, Comy. Taica-su a...stii tu...mai ramane doar arestarea.
-N-as spune...suspina el. Ma voi ocupa de asta. Voi vorbi personal cu Valentin M. Tu intre timp vezi sa-mi faci rost de cutit. Vreau sa-l cercetez si eu.
-Deci...te duci sa-l arestezi?
-Nu. Vreau doar sa stam de vorba.
El il privi curioasa:
-Tu chiar nu crezi ca e taica-su, nu-i asa?
-Corect.
-Cum asa?
-E chiar simplu! Tu spui ca nu facuse niciodata probleme nimanui. Tatal ei trebuie sa fie un om perfect normal. Deci ce motive ar fi avut s-o omoare? Sau mai mult...s-o omoare si sa-i taie capul.
Giulia ridica din umeri si zambi incurajator.
-Decat daca nu cumva era lesbi...adauga Cosmin.
-Pleaca! porunci ea.
El observa din nou ceea ce avea sa urmeze. Isi salta haina de pe scaun, zambi in stilul sau caraghios si iesi in graba mare pe usa.

Cioc, cioc!
Deschise usa un barbat de vreo saizeci si ceva de ani. Avea pe chip o privire mohorata dar calma. Toata fata lui parea sa sufere de legile gravitatiei – pielea, sprancenele, gura – toate lasandu-se in jos si formand cea mai nefericita figura pe care Cosmin o vazuse vreodata.
-Domnul M.? Ma numesc Dinu Cosmin. Sunt subcomisar la Serviciul de Investigatii Bucuresti. Cercetez moartea fiicei dumneavoastra. As putea sa...
Omul deschise usa larg si disparu in camera alaturata. Cosmin injura in sinea lui ca bagase la inaintare replica “detectivului fatal”.
La naiba! Mai aveam putin si-i fluturam insigna pe sub nas bietului om.
Apartamentul era mic si plin cu mobila veche si stearsa. Pe o masa din sufragerie statea un televizor la care batranul se uita tacut. Era un nou buletin de “Stirile de la ora 5”. Din moment in moment, Cosmin se astepta ca omul sa-i sara la gat cu o pereche de foarfece. Dar el doar statea acolo, cu privirea pierduta.
-Stiu ca...ati trecut deja prin toata prostia asta cu intrebarile. Dar as fi vrut sa mai vorbesc putin cu dumneavoastra...
-Ia loc domnule comisar, ii spuse batranul, aratandu-i un scaun. Va ascult...
-Mda. Uh, colegii mei de la investigatii au descoperit noi detalii cu privire la cazul Nicoletei. Si ma intrebam...ati fost cumva la ea acasa in ziua cand a fost ucisa?
-Da, am fost. Am fost pe la pranz la ea pentru o simpla vizita. Nu stiu daca a durat mai mult de zece minute.
-Inteleg...
Inghiti in sec. Se tot gandea cum sa-si aleaga cuvintele. Cum...cum sa-i spuna.
Doamne Dumnezeule! Oare o sa riposteze la ceea ce-o sa-i zic? Daca e vinovat, oare o sa se repeada la mine?
Isi duse mana la piept ca si cum ar fi vrut sa se scarpine. Acolo isi simti pistolul – incarcat si gata de a fi folosit la nevoie. Se ruga totusi sa nu fie cazul.
-Domnule M., amprentele dumneavoastra apar pe cutitul care a fost folosit pe Nicoleta...
Batranul facu ochii mari. Trasaturile sale incepura sa se contureze mai mult. Brusc paru cu zece ani mai tanar. Dintr-o singura miscare il apuca pe Cosmin de maini. Acesta nu reactiona in niciun fel, il privi doar surprins.
-Domnule subcomisar, uita-te la mine! Uita-te in ochii mei! Chiar credeti ca mi-as fi omorat propria fiica? Chiar credeti ca i-as fi facut asa ceva? Si pentru ce? Era cea mai linistita persoana posibila. Niciodata nu gresise cu nimic. Ea era singurul lucru de care ma mandream in aceasta lume. Era singurul lucru de care imi mai pasa – fiica mea.
Apoi totul reveni la normal. Fata lui imbatrani la loc, privirea sari la loc spre televizor.
-Inteleg domnule. Si va cred. Problema e...amprentele dumneavoastra sunt pe acel cutit si nu-mi pot explica...
-Obisnuia sa gateasca, spuse el. Facea o prajitura de ciocolata delicioasa. Am intrebat-o daca ma poate servi. S-a intamplat sa-mi tai singur felia...altceva nu am ce sa va spun. Altceva nu stiu...Am mai stat cinci minute si am lasat-o.
Fiecare dintre ei scapa cate-un oftat.
-Sa inteleg ca trebuie sa merg cu dumneavoastra, domnule subcomisar?
-Nu, raspunse Cosmin. Nici nu se pune problema. Eu nu va cred vinovat, si pana nu spun eu, nimeni nu ia nicio masura. Eu ma ocup de cazul Nicoletei si eu iau toate deciziile, asa ca nu va ingrijorati.
Il asigura pe batran ca-l va anunta de orice ar afla in timpul anchetei si isi lua ramas-bun.

Horia Sorescu zambi ca un idiot cand il vazu:
-Comy! Ce faci? Cum merge investigatia? Ai ceva sa ma anunti?
Cosmin il privi fara vreo reactie anume.
-Giulia nu e aici. Poti sa pleci acasa. E tarziu...
Zambetul nu disparu. Doar entuziasmul:
-Dar...
-Nu omule, nu stiu nimic! il repezi Cosmin.
Aproape ca tipase. Horia nu mai spuse nimic. Dadu din cap in semn de salut si iesi din sectie. El ofta... Nu era prima data cand avea astfel de iesiri si de regula asta spunea un singur lucru – avea nevoie...
Nu! Nu in seara asta.
Inca mai avea treaba de facut, desi aproape ca era 10. Infasca de pe biroul sau o folie si o lua la goana cu masina. Traficul incepuse sa se rareasca si asta-l facea sa vrea mai multa viteza. Ii lua cam o ora de mers sa ajunga in propriul sau cartier. Iesi din masina dar nu intra in blocul sau. In schimb merse vreme de cinci minute pe jos pana cand zari un grup ce statea de vorba la lumina felinarului de pe alee.
-Comy, omule! Cum merge? il intampina unul dintre ei.
Dadura mana, ceilalti il salutara zgomotos.
-Cum merge mai, Robocop? Am auzit ca ai ceva de munca.
-Da, am – raspunse el. Trebuie sa vorbesc cu Raul pentru ceva...
Se auzira cateva hohote.
-Aici sunt, rasuna o voce.
Un barbat de vreo 30 si ceva de ani era la volanul unei masini parcate langa grup. Avea cateva fire in maini pe care tot incerca sa le lipeasca, folosind o banda de izoler.
-Nenorocitul meu de sistem audio s-a prajit. S-a prajit, in mortii lui de jaf!
-Poate ca in loc sa dai 10 milioane pe el, luai unul la 5 si mai cumparai o baterie la masina, raspunse unul din grup si toti izbucnira in ras.
-Du-te dracului! ii replica Raul.
Paru sa-si aminteasca de Cosmin, asa ca iesi din masina, dadu mana cu el si-i facu semn sa-l urmeze:
-Cel mai tare ma deranjeaza ca jigodia aia are dreptate...Am dat prea multi bani pe sistem, ii spuse el pe cand intrau in scara unui bloc invecinat.
-Asta esti tu, obsedat de gadgeturi, raspunse Cosmin resemnat.
Apartamentul in care tocmai intrasera avea patru camere, toate goale si intunecate. Intrara intr-unul dintre dormitoare unde Raul se aseza la un computer. Tasta ceva si se intoarse spre amicul sau:

-Sa inteleg ca...ai ceva pentru mine? Sau trebuie sa am eu ceva pentru tine? Nu mai primesc marfa pana joia viitoare, omule...
-Vreau sa te uiti la asta, ii intinse Cosmin folia. Si nu, n-am nevoie de marfa. Incerc...incerc s-o las mai moale.
-Cum vrei, amice. Ti-as fi putut imprumuta o doza pana una alta...dar este cum vrei tu.
Raul desfacu folia. Din ea aluneca un cutit. Era cutitul gasit langa trupul Nicoletei. Pe lama mai exista ceva sange uscat. Manerul pastra un miros de la praful folosit pentru luarea amprentelor.
-Deja a fost cercetat. Cam ce ai vrea sa-i fac?
-Amprentele au fost luate deja. Nu-mi convine ce au gasit...Vreau sa aflu ceva in plus.
-Au verificat...lama?
-Sangele e al victimei. La naiba, era asezat in baltoaca de langa propriul ei gat retezat.
-Ma referam la urmele de pe lama...
Cosmin se bloca pentru o clipa.
-Pun pariu ca nu, raspunse el intr-un tarziu.
-N-ar trebui sa dureze mult...
Raul se muta pe un alt scaun, de unde aprinse o veioza. Acolo trona, in mijlocul unui birou – un microscop. Acesta cerceta pentru o vreme, apoi intreba, fara sa-si dezlipeasca ochii de la lentile:
-Spui ca i-a fost taiat capul cu chestia asta?
-Da, de ce?
-Pentru ca eu ma cam indoiesc. Uita-te si tu...
Se muta la loc la computer. Porni un program, si Cosmin putu sa vada pe monitor ceea ce se vedea si prin microscop.
-Nu spun ca m-as pricepe prea tare, dar ca sa tai gatul cuiva trebuie sa lase urme pe cutit. Asta arata ca si cum ar fi nou-nout.
-Vrei sa spui ca nu asta e arma crimei?
-Daca ar fi sa ma intrebi pe mine...nu! Dar hei, voi sunteti politaii, voi stiti mai bine.
Cosmin ramase cu privirea fixata asupra monitorului. Din bruma de criminalistica pe care o mai tinea minte din facultate, isi putea da seama ca taiarea capului chiar presupunea lasarea unor urme ceva mai severe. Zgarieturile de pe lama puteau fi facute in urma taierii unei paini, a unei bucati de salam, dar in niciun caz in urma retezarii gatului cuiva. O senzatie ciudata il cuprinse. Gura ii era uscata si totusi nu simtea nevoia sa bea nimic.
-Mersi de ajutor, Raul. Si...da-mi totusi doza aia.

Ajuns acasa, nu se putea gandi decat la pliculetul cu praf alb pe care-l avea in buzunar. Obisnuia se le ia intravenos dar acum nu mai avea rabdare. Se dezbraca complet, lua plicul cu maini tremurande si-l desfacu pe biroul sau. Cand se pregati sa ia putin praf pe deget, telefonul ii suna iar el sari ca ars.
Mortii ma-sii cine e? Oh, nu! Ce naiba fac? Am spus ca nu mai iau. Am spus!
-Da?! raspunse.
-Comy, vorbi o voce somnoroasa. Giulia sunt. Au gasit capul fetei...la marginea orasului, intr-o ghena de gunoi. Ma gandeam ca vrei sa stii.
Era aflat intr-o stare dizgratioasa dar umorul tot nu-i disparuse:
-Da, draga. Si ma rog de ce-as fi vrut sa stiu asa ceva?
-Pentru ca te ocupi de cazul asta, raspunse ea intrigata.
-Cum spui tu...Te pup, Giulia!
-N-ai tu prilejul asta, ii raspunse ea si inchise.
Arunca mobilul cat colo si se reintoarse asupra prafului. Lua pe deget o cantitate indestulatoare si inhala. Dupa cateva secunde, putu sa simta cum i se aseza o mana pe umar. El zambi, se intoarse si saruta pe buze femeia care-l vizita in fiece noapte atunci cand avea ocazia sa se simta bine.



*



A doua seara am revenit in bar. Nu ma gandisem nicio clipa ca avea sa urmeze ceva de genul asta. Nu ma gandisem nici in seara precedenta cand o omorasem pe curva si nici acum nu ma asteptam la asta. Tipul cu fraza manelista, pestele – veni la mine si ma intreba de fata. Ca nu mai aparuse de seara trecuta, desi ii spusese destul de clar sa-l intalneasca dis-de-dimineata.
-Sun-o, ii propun eu.
-N-are mobil, raspunde el cu privirea fixata amenintator spre mine.
Tipul ma cerceteaza atent. Pune el ceva la cale. Cu toate astea, e singur. Chiar si singur, imi spun ca e destul de bine-cladit. E inalt si pare destul de puternic. Ha, dar asa sunt si eu.
-Esti sigur ca nu stii nimic de ea? intreaba el.
-Prietene, suna politia, nu ma mai bate pe mine la cap!
-Nu e nevoie, suspina el. Si vreau sa stiu...unde a-ti facut-o?
Simt nevoia de un fum, asa ca scot tigara. Intre timp imi vine si obisnuitul pahar vodka. Cum rareori fac, sorb din el zgomotos.
-Am fi facut-o la mine acasa. Dar ea era prea beata, iar eu nu mai aveam rabdare.
Ca sa-l tachinez putin, ii suflu fumul de tigara in fata. Probabil ca tipul fumeaza si el, pentru ca nici macar nu clipeste.
-Unde? Vreau sa stiu, unde?
Mai iau o gura de vodka, mai trag un fum. Imi place sa-i prelungesc nervozitatea tipului. Are corzile subtiri, foarte curand o sa izbucneasca, dar mie-mi plac provocarile.
-De ce vrei sa stii? Vrei sa incerci si tu? Stiam eu ca esti pe dos.
Spre surprinderea mea, el zambeste. Ma intreaba din nou, acelasi lucru. E timpul sa trecem mai departe:
-Pe o alee intre blocuri. Unde naiba altundeva?
-Vreau sa-mi arati...
-Nu. Nu o sa ti-o arat! Pleaca naibii de langa mine, poponarule.
In sinea mea rad. Tipul pare intrigat. Il conduc intr-o zona de unde sa nu mai poata castiga nimic de pe urma acestei discutii.
-Arata-mi locul!
Isi tranteste o mana pe masa, aratand putina furie.
-Lasa glumele, adauga el.
Acum trebuie sa fiu atent. Urmatoarea miscare a mea poate fi ori foarte inspirata, ori foarte idioata.
-Ok, nu e nevoie sa ne certam, zic eu. O sa-ti arat unde i-am tras-o, daca tot e asa important pentru tine.

Iesim afara din bar si-l conduc fix pe aceeasi cale pe care o dusesem si pe fata. Doar ca tipul nu mai are rabdare. Ma loveste in ceafa cu pumnul. Ma pravalesc la pamant ca un bolovan. Si-a ales bine momentul. Suntem pe o alee pustie. Nu e nimeni si nimic aici care sa ne poata vedea sa auzi.Inca ametit dupa lovitura primita, nu pot sa fac nimic. El ma ia de guler si ma izbeste de perete. Isi pune antebratul sub gatul meu si apasa nervos. Pot spune ca a izbucnit!
-Asculta jigodie nespalata! Spune-mi unde e! Spune-mi inainte sa incep bine de tot. Te omor aici, japita. Aici te omor!
Eu tocmai imi revin. El deja nu mai are suflu. Nu e nevoie decat sa-l imping ceva mai tare ca se duce cat-colo. Nu stiu de ce se impiedica dar in secunda urmatoare e pe jos si are o teava infipita in piciorul drept. Urla! Dar nimeni nu-l poate auzi.
Cum poti sa nu adori Bucurestiul? Fel si fel de cacaturi stau imprastiate pe jos. Asta e genul de lucru care se poate intampla intr-o incaierare. Rana lui arata urat de tot. Daca nu-i fac eu ceva, idiotul ar putea petrece toata noaptea cu teva infipta in picior si nimeni n-ar baga de seama. Simt nevoia pentru o tigara, dar se pare ca le-am scapat undeva pe jos in timpul luptei. Asa ca scot castile si pornesc muzica in timp ce ma uit la nefericitul ce sta la picioarele mele in agonie. Deja nu mai are energie nici sa tipe. Doar respira, respira foarte greu de parca mai are putin si-si da sufletul. Eu rad.
Rad si ma plimb in jurul sau. Intre timp observ ca sunt mai multe tevi in jur. Sunt tevi din alea subtiri, ca niste tepuse. Nu e o intamplare ca a nimerit intr-una. E o revelatie! Melodia ce-mi rasuna in urechi este nemaipomenita. Atat de potrivita cu ceea ce se intampla. Incep sa cant, incep sa urlu, aproape.
-You’re in for surprise, You’re in for a shock! Aaaahaaaaah! In
Bucharest • town streets, when there’s darkness and fog. When you least expect me, and you turn your back – I’ll atack!
Idiotul se uita la mine infricosat dar nu mai are puterea sa zica nimic. The Ripper de la Judas Priest imi da inspiratie. Nu am chef sa folosesc cutitul. In schimb aleg sa-i trag individului cateva suturi in cap. Simt cum ii zboara cativa dinti. Cand lesina il mai lovesc de cateva ori, dar deja m-am plictisit. Infasc o teava si i-o infig in gat. Pentru o secunda se trezeste, cu sangele galgaindu-i din rana. Apoi adoarme definitiv.
Nu stau mult pe ganduri. Ii iau trupul si i-l duc la gura de canalizare pe care deja o stiu prea bine. Trag capacul. Fata e inca acolo. Deja a inceput sa miroasa. Nu-mi fac griji de asta acum. In momentul in care ma pregatesc sa-l arunc la un loc cu ea, incepe sa cante Iron Maiden cu The Number of the Beast. Brusc imi vine o idee.